Moţiunea de cenzură s-a încheiat cu eşecuri pentru toată lumea, nu doar pentru Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Deşi îşi păstrează guvernul, PNL nu a câştigat nimic, deoarece eşecul moţiunii nu se datorează performanţelor guvernului sau capacităţilor de negociere a liberalilor, ci numai „trădării” facţiunii Ion Iliescu din PSD.
Ce a pierdut şi ce a câştigat Traian Băsescu
Pentru prima dată în cariera sa politică, Traian Băsescu s-a aflat într-o situaţie lose-lose. Indiferent ce variantă alegea nemulţumea un segment din votanţii săi, lucru altfel normal în condiţiile unui bazin electoral atât de eterogen, care traversează întreg palierul de opţiuni politice de la stânga la dreapta.
Dacă dezaproba moţiunea, ar fi însemnat să susţină un guvern pe care se străduie de aproape doi ani să-l dea jos. Susţinând moţiunea, trebuia să accepte parteneriatul cu PSD-ul pe care îl demonizase atât de mult. Soluţia aleasă a fost una în stilul caracteristic şi a însemnat mutarea tensiunii evenimentului la cel care îl generase: Mircea Geoană şi, respectiv PSD-ul. Spunând că PSD-ul trebuie să-şi facă ordine cât mai rapid în propria ogradă şi indicându-le de cine trebuie să scape pentru a deveni potenţial partener de guvernare, Traian Băsescu a încercat – şi parţial reuşit – să mute toată dezbaterea în interiorul PSD, chiar dacă asta a însemnat încălcarea Constituţiei prin implicarea partizană în disputele politice.
Numai că moţiunea a arătat problemele pe care Traian Băsescu trebuie în mod obligatoriu să le adreseze pentru a avea o şansă serioasă de a-şi impune un guvern şi a mai câştiga alegerile următoare.
În primul rând se demonstrează neîncrederea clasei politice în Traian Băsescu şi incapacitatea sa de a coagula o majoritate parlamentară, astfel că nu doar Călin Popescu Tăriceanu este incapabil să-şi asigure o majoritate parlamentară.
În al doilea rând, au apărut semnele oficiale ale primelor sincope în relaţia cu PD-ul, existând cel puţin trei „defecţiuni” la vot. Opinia lui Liviu Nistoran este logică şi corectă, cel mai probabil fiind împărtăşită şi de alţi colegi, care însă nu au avut curajul asumării acesteia.
În al treilea rând, este al doilea partid pe care Traian Băsescu încearcă să-l vâre pe gâtul PD ca potenţial colaborator, după PLD. După ce atâta vreme a fost duşmanul numărul unu, unul pentru celălalt, prietenia nou creată dintre Mircea Geoană şi Traian Băsescu este greu de înghiţit de partidul democrat, care nu câştigă nimic din această asociere (ca de altfel nici din asocierea cu PLD-ul), chiar dacă aparent „batalionul” democrat a executat disciplinat ordinele. Se ştie că exista în PD o aripă care ar fi rămas cu mare drag la guvernare alături de PNL şi l-ar fi părăsit imediat pe Traian Băsescu. Nu au făcut-o însă pe măsură ce deciziile arbitrare ale lui Traian Băsescu se înmulţesc îi pot împinge în curând să o facă.
Devine din ce în ce mai evident că Traian Băsescu „o ia personal” şi este gata de orice sacrificiu pentru a-şi termina duşmanii politici (Patriciu, Năstase, Tăriceanu, Păcuraru – actualul ministru al Muncii fiind primul care a pus în discuţie „fraudarea morală” a alegerilor din 2004 de către Traian Băsescu), ceea ce în mod cert va duce la îndepăratea unei părţi din electoratul său. S-a văzut clar că nu mai este capabil să mai facă lumea să iasă în piaţă, având nevoie de un concert pentru a strânge câteva sute de pensionari amatori de muzică populară, întregul eveniment fiind mai degrabă penibil. Sunt convins că faptul că Traian Băsescu este capabil să sacrifice interesele politice ale PD pentru a-şi satisface frustrările personale va duce în cele din urmă la o răcire a relaţiilor şi la un număr crescând de defectări gen „Liviu Nistoran”.
În plus, orice chemare la DNA a unui liberal va fi însoţită de zgomotoase acuzaţii de „poliţie politică”, acuzaţii din ce în ce mai greu de demontat pe măsură ce se vede că această instituţie a avut grijă să îngroape dosarele sale sau ale apropiaţilor săi (Sorin Ovidiu Vîntu, Cocoş, Umbrărescu etc. deşi multe dintre ele sunt vechi) dovedind în schimb o mare promptitudine faţă de inamicii săi politici.
Ce a pierdut şi ce a câştigat Mircea Geoană
Mircea Geaonă a făcut câteva greşeli strategice, dar are acum ocazia de a tranşa situaţia în favoarea sa, pentru asta însă trebuind să dea dovadă de fermitate. Prima greşeală – şi cea mai importantă din punct de vedere strategic – a fost că s-a îndepărtat de grupul care l-a adus la conducerea partidului. În încercarea lui de a face pe plac tuturor facţiunilor din PSD a reuşit să nemulţumească facţiunea reformatoare şi să rateze obiectivul său de schimbare a imaginii PSD. „Reforma” PSD înseamnă practic un singur lucru: eliminarea „dinozaurilor” şi a celor cu probleme în justiţie. Sigur că este greu să-l dai afară pe Ion Iliescu din PSD, însă rămânerea lui nu face altceva decât să creeze probleme şi să îndepărteze electoratul. Spre deosebire de Mircea Geoană, Călin Popescu Tăriceanu a fost mai ferm, eliminând aripa lui Stolojan, care acum tremură pe margine fiind aproape de eliminarea din viaţa politică. Chiar dacă relaţia lui Stolojan cu PNL-ul nu poate fi întrutotul echivalată cu relaţia Ion Iliescu-PSD, există multe similitudini.
O altă greşeală făcută de Mircea Geoană a fost permanenta oscilare între moliciune şi fermitate, oscilare care a pus în pericol de mai multe ori moţiunea.
În fine, cea de-a treia greşeală a fost că nu a reuşit să „vândă” în propriul partid moţiunea de cenzură, discutând cu fiecare facţiune în parte – inclusiv cu Ion Iliescu şi Adrian Năstase. La fel a fost şi la suspendarea preşedintelui când PSD-ul a fost ca un motor care merge doar într-un cilindru din patru.
Dacă va arăta fermitate şi va reuşi să excludă din partid pe cei care „au defectat”, Mircea Geoană se poate reface – deşi se află la al doilea mare eşec în actuala legislatură. Până la urmă, „defectările” nu au fost foarte multe, iar scorul moţiunii a fost foarte strâns. PSD-ul rămâne principala forţă parlamentară. Dacă însă o va lălăi şi scălda în stilu-i caracteristic va urma un eşec la alegerile euro-parlamentare, eşec care va puncta sfârşitul carierei sale politice.
Ce a pierdut şi ce a câştigat Călin Popescu Tăriceanu
Călin Popescu Tăriceanu a obţinut o victorie care nu-i serveşte la nimic. Guvernul său tot în ilegalitate rămâne, tot fără majoritate parlamentară şi este greu de văzut cum va putea vota bugetul. În plus, mediocritatea unor miniştri nu îl ajută foarte tare (dincolo de campaniile de presă împotriva unora, la alţii este vizibil că sunt depăşiţi de situaţie, cea mai mare dezamăgire fiind Varujan Vosganian).
Cea mai bună variantă politică a lui Călin Popescu Tăriceanu ar fi în momentul de faţă o acţiune politică curajoasă, precum asumarea răspunderii guvernamentale pentru votul uninominal şi un buget responsabil, şi anunţarea demisiei după alegerile euro-parlamentare, unde are toate şansele să obţină un scor bun.
În lipsa unui suport parlamentar, impresia pe care o poate induce va fi aceea de agăţare de putere cu orice preţ, fiecare gafă sau geşeală a unui ministru fiind prezentată în proporţii apocaliptice atât de PSD (care nu are acum altă variantă decât cea a distanţării de PNL şi a efectuării unei opoziţii ferme, cât şi de PD). Cu cât vor rămâne la putere mai mult, cu atât şansele de a se eroda vor creşte.
Anunţându-şi demisia şi cerând organizarea de alegeri anticipate, PNL ar prelua iniţiativa politică şi ar putea spera la un scor apreciabil care să le confere o poziţie solidă în negocierea viitoarelor alianţe, fiindcă este puţin probabil ca vreunul dintre cele trei partide să obţină un scor care să-i permită guvernarea de unul singur.
Pingback: Traian, Mircea şi Călin » PoliTichii de mărgăritar