De ce nu-mi este frică de criza economică…

Actuala criză economică are măcar un punct indubitabil: nu seamănă cu nimic din ceea ce a fost vreodată. Ca atare, paralele, comparaţiile cu situaţii din trecut, cu experienţa altor ţări, sau chiar cu „ştiinţa” economică trebuie luate cu mai mult de „un gram de sare”. Sigur, când o agenţie ca Standard & Poor intră într-un joc mizer la adresa României, articole de genul celui apărut ieri în Evenimentul Zilei (şi retras, văd, că nu mai apare pe site) în care se profeţea un curs de 5-6 lei pentru un euro pe baza estimării unui valutist arab, a unei tanti vânzătoare de credite şi a unor analişti anonimi nu ar trebui să surprindă.

Da, România este sub un atac concertat care să o împingă în braţele FMI deşi pentru moment, cel puţin, nu este deloc nevoie. Aici ar trebui să fac o paranteză şi să spun că datorită lipsei de transparenţă a BNR – şi a băncilor – nu este foarte clar dacă situaţia de pe piaţa valutară se datorează acţiunii BNR sau a unei probleme serioasă de lichiditate a unor bănci. De aceea, eu aş fi foarte atent la ce se întâmplă cu cele trei bănci implicate în atacul eşuat (ce-i drept, cu un preţ destul de mare, peste 1 miliard de euro).

Atacurile vor continua, dar BNR le va putea respinge ceva mai uşor şi este foarte posibil ca după o serie de astfel de atacuri eşuate leul să iasă de fapt întărit, mai ales că fundamentele economice sunt mult mai bune decât ale ţărilor din jur iar dimensiunea, atât a ţării, cât şi a economiei conferă o soliditate suplimentară.

Celelalte pericole previzionate ar fi:

• Reducerea investiţiilor străine. În mod evident, din moment ce resursele financiare devin din ce în ce mai scumpe, proiectele de investiţii vor scădea pe termen scurt. Unele vor fi doar amânate, la altele vor fi pur şi simplu anulate. Pe termen mediu şi lung însă, România are un potenţial uriaş. Forţă de muncă numeroasă (pe alocuri chiar bine pregătită), piaţă foarte mare (nu trebuie uitat că aproape 40% din populaţie participă foarte puţin sau chiar deloc la economie). Cei 2-3 milioane de români din străinătate (desigur, nu se vor întoarce toţi) reprezintă un potenţial care, mai devreme sau mai târziu, va ajunge să fie fructificat. Creşterea preţurilor la alimente va deschide cât de curând agricultura românească, dacă nu business-urilor locale, celor străine care nu vor ezita să facă bani frumoşi. De asemenea, post-globalizarea va duce la creşterea importanţei producţiei locale/sau măcar regionale, iar aici România este din nou bine plasată deoarece mai are suficient loc pentru investiţii în vreme ce în ţările din jur /spre vest/ piaţa este aproape saturată.
• Scăderea remiterilor „căpşunarilor”. Aici se oferă exemplul Mexicului, unde acestea au scăzut cu 80%. Îndrăznesc să spun că nu se va simţi o scădere foarte mare. O parte din „căpşunari” se vor repatria, aducând cu ei câştigurile realizate până acum. Astfel, în loc să trimită 500-600 euro/lună, vor veni cu 5000-6000 de euro poate chiar mai mult. Asta va alimenta, pe termen scurt, consumul, făcând ca efectele crizei asupra lui să fie mai mici. Nici numărul celor care vor alege să se întoarcă nu va fi atât de mare pe cât se aşteaptă. O parte dintre ei s-au integrat destul de bine în ţara în care lucrează şi le va fi foarte greu să se întoarcă. Mai repede vor încerca să rezolve problema acolo decât să revină acasă, unde oricum nu-i aşteaptă pe termen scurt nimic bun. Evoluţia pe termen mediu va depinde de modul în care ţările respective (Spania şi Italia, în special) vor reuşi să-şi rezolve problemele.
• Scăderea consumului. Aici cred că mai degrabă avem de a face cu schimbarea obiceiurilor de cumpărare decât cu o reducere cantitativă a consumului. Nu se mai cumpără maşini noi, se cumpără maşini second-hand. Nu se mai cumpără cafea ambalată, ci cafea „vrac”. Nu se mai cumpără bere la doză, ci bere la PET. Nu se mai cumpără Coca Cola, ci Adria, salamul săsesc este înlocuit de parizer ş.a.md. De pierdut, pierd producătorii care nu ştiu să se adapteze modificării cererii.
• Şomajul. De „s-a dat voie” la şomaj în România, acesta a fost mascat. Au fost mai întâi pensionările forţate al căror efect se va mai resimţi în economie încă vreo 10 ani, fiindcă abia acum au ajuns majoritatea celor pensionaţi în anii ’90 la vechimea necesară unei pensii „normale”. Apoi au fost plecările în străinătate care au redus presiunea socială. Acum, un disponibilizat are toate şansele să îşi caute de lucru în străinătate – sau să caute diverse alte aranjamente – decât să pună presiune pe bugetul statului. oricum, indemnizaţia de şomaj este foarte mică.
• Falimentul IMM-urilor. Finanţarea a fost dintotdeauna o problemă a IMM-urilor. Actuala conjunctură economică nu schimbă foarte mult datele problemei. Nici înainte băncile nu se îngrămădeau să ofere credite pentru IMM-uri – la modul real, nu în pliantele de marketing. Nu este de aşteptat un şir de falimente în acest sector aşa cum ne ameninţă preşedintele unei asociaţii a oamenilor de afaceri care mai mult este prezentă în mass-media prin declaraţiile preşedintelui decât prin acţiunile întreprinse în sprijinul oamenilor de afaceri. IMM-urile vor supravieţui sau vor falimenta ca şi până acum, în funcţie de abilitatea managementului de a genera afaceri, nu din cauza lipsei de ajutor din partea băncilor.

Apoi, avem un procent însemnat de economie gri spre negru, estimat în jur de 20% din PIB. Deci, printr-un regim mai inteligent al taxării se poate împinge în zona economiei fiscalizată un procent din acesta, încă o resursă care poate fi utilizată pentru a depăşi criza. O reducere a cotei unice cu 2-3 procente, coroborată şi cu o reducere a taxării salariilor astfel încât cota totală să nu mai fie 50-50 stat-angajat, de exemplu, prin reducerea impozitului pe salarii până la 3000 lei. De asemenea, se pot încuraja investiţiile sau economisirea (atât cele ale companiilor, prin deducerea lor din profit într-o proporţie sau alta, cât şi a celor personale, de exemplu, renunţarea la impozitul pe dobândă, prime pentru achiziţii „verzi”). Acestea trebuie combinate pe o taxare mai aspră a consumului – creşterea TVA cu 1-2 procente şi a accizelor.

Surse şi resurse exită.