Preşedintele în feudalismul timpuriu

Una din tezele mele susţinea că PD este „mort” fără Traian Băsescu. Din păcate, mă înşelam. Clasa politică românească a involuat într-un feudalism timpuriu care a destructurat complet partidele ca organizaţii. Cel mai bun exemplu este PSD care, după despărţirea de Ion Iliescu şi Tavi Cozmâncă, a încetat să mai fie o organizaţie, devenind o federaţie de interese regionale. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu PD, care, la un moment dat, era important exclusiv datorită liderilor centrali. PNL nu contează în peisaj el nefiind niciodată un partid în adevăratul sens al cuvântului. Din această cauză, partidele în sine sunt mult mai slabe, dar în, acelaşi timp, mult mai greu de controlat. Mergând mai departe, puterea locală este generată de funcţia publică şi, de cele mai multe ori dispare o dată cu pierderea acesteia (un exemplu care contrazice această regulă ar fi Dragnea de la PSD). Dacă Geoană şi Crin Antonescu şi-au asumat cu curaj (dar şi foarte multă lene în cazul celui de-al doilea) rolul de marionete, Traian Băsescu se străduie, din ce în ce mai puţin convingător, să pară că deţine controlul.

De altfel, cadrul constituţional actual nu oferă preşedintelui prea mult spaţiu de manevră. Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au beneficiat de putere şi au deţinut controlul deoarece la vremea primului PSD era o organizaţie puternică şi bine structurată ierarhic, iar cel de-al doilea a beneficiat de dezorganizarea şi haosul din sânul CDR. Traian Băsescu a pierdut foarte rapid controlul Alianţei DA şi pas cu pas pe cel al PD-ului. Deşi aparent preşedintele îl controlează, în realitate acest control se rezumă la anumiţi lideri la nivel naţional sau local, zone semnficative rămânând în afara controlului şi, la o adică, pot schimba rapid opiniile celorlalţi (nu văd nici un impediment ca Flutur să adune mâine nişte oi să fie tunse de Mircea Geoană, de exemplu). Atunci când a trebuit să impună ceva partidului ca întreg, lucrurile nu au mai funcţionat. În cazul lui Geoană şi Antonescu, nici nu se pune problema controlului.

Un aspect interesant al relaţiei între Traian Băsescu şi PD este că nu este candidatul democraţilor, ci doar susţinut de aceştia. Traian Băsescu îşi construieşte o platformă politică ce transcende PD şi intră mai degrabă la categoria independenţi, iar democraţii nu par deranjaţi că trebuie să-l împartă cu secuii sau cu tot felul de traseişti politici. Spre deosebire, Ion Iliescu a fost dedicat exclusiv PSD, deşi, la rândul său, era sprijinit de tot felul de partiduleţe obscure. Ceea ce mi se pare mai semnificativ aici este reluarea tentativei de destructurare a partenerului de guvernare. Cu PNL a fost gruparea „dragă Stolo”, de la PSD sunt Simirad, Conţac şi probabil „grupul cuplul de la Cluj” aflat de mult în siajul PD. Lor li se mai adaugă gruparea secuilor menită a sparge UDMR. Dacă însă Stolojan avea o anumită credibilitate şi a adus un aport electoral iniţial de aproape zece procente, zestrea noii oaste de strânsură a lui Traian Băsescu este mai degrabă neglijabilă.

Nici măcar parlamentarii recrutaţi până acum nu reprezintă vreun câştig pe termen lung, deşi aduc mai aproape realizarea unei majorităţi parlamentare. Oricum, recrutările de parlamentari şi primari au succes mai degrabă din perspectiva PD de a guverna singur cu tot ceea ce înseamnă asta, decât cu eventuala victorie a lui Traian Băsescu, ca atare trebuie trecute la democraţi nu la preşedinte. Şansele ca guvernul Boc să cadă, indiferent cine va fi la Cotroceni, sunt mai degrabă nule, după cum a demonstrat Tăriceanu ceea ce întăreşte ideea că miza acestor alegeri este exterioară funcţiei prezidenţiale.

Traian Băsescu rămâne fidel ţelului său de creare a unei formaţiuni politice majoritare, de dreapta, cu o platformă autoritaristă. Ţinând cont că el personal a ajuns undeva în jur de 33%, ţelul este din ce în ce mai îndepărtat mai ales ţinând cont de firea sa conflictuală. Sorin Oprescu, cel mai probabil, pregăteşte fie preluarea PSD, fie coagularea unei mişcări politice populare care să preia din electoratul iliescian, băsescian, vadimian şi becalian. Un alt proiect prea ambiţios faţă de resursele actuale.

Ceilalţi doi sunt candidaţii tipici ai sistemului.

În momentul de faţă situaţia de pe scena noastră politică seamănă foarte mult cu cea a unei familii în care pater familias este grav bolnav. Autoritatea lui rămâne, deşi mulţi cârcotesc pe la colţuri şi nimeni nu are curaj să vorbească deschis despre deces şi moştenire. Moştenirea este, într-un cuvânt, PCR. Fiindcă PD şi PSD sunt două forme de reprezentare a aceluiaşi lucru: birocraţia de partid şi de stat. Guvernează împreună şi unificarea este doar o chestiune de poziţionare faţă de pater familias. Odată Traian Băsescu ieşit din ecuaţie, nu cred că va mai exista o piedică în calea formării unui partid majoritar. Emil Boc se dovedeşte a fi preşedintele ideal al unui asemenea partid, un minunat lider de guvern. La această construcţie politică s-ar asorta perfect un preşedinte ca Mircea Geoană. Abia după formarea acestui partid s-ar închide cu adevărat cercul şi s-ar deschide calea pentru naşterea alternativei. Acum ei sunt peste tot şi indiferent ce ai vota este practic acelaşi lucru.