Reconstrucţia dreptei

Pornind de la discuţia cu Lektor, unul dintre cei mai vechi cititori ai acestui blog, [side note: chiar mi-ar face plăcere să aflu noutăţi despre cei care comentau pe la începuturile acestui blog, încă de pe vremea când era pe CristianBanu.ro – într-o ordine aleatoare, Intruder, Valachus, Roaiters, 2 de Horia, Notarul anonim al regelui Bela, sau chiar dintre cei mai noi care au „dispărut”, ca de pildă Ionuţ Muşat] din subsolul aticolului precedent, am ajuns la o concluzie cu adevărat tulburătoare: în vreme ce PSD a evoluat foarte mult, de la partidul cripto-comunist din 1990, la partidul socialist european de astăzi, dreapta a involuat, nereuşind să aibă vreodată un proiect politic relevant şi viabil. Parcă şi baronii lor (Mazăre, Dragnea) sunt mai „spălaţi” decât un Flutur sau Pinalti. În fruntea PSD, dar şi în linia secundă, găseşti mai multe figuri luminoase decât la PNL. Cât despre PD, o comparaţie între partidul lui Petre Roman şi ceata de pupincurişti de azi nici măcar nu este posibilă. Este de-a dreptul teribil cum reuşeşte acest partid să compromită chiar şi persoane inteligente şi capabile, cum ar fi Cristian Preda sau Sever Voinescu, şi cum s-a transformat dintr-un partid mai degrabă relaxat într-un partid de aplaudaci lipsiţi de coloană vertebrală şi cu disponibilităţi incredibile de înghiţit rahat fără a clipi.

Presată permanent de mass-media, preponderent „de dreapta”, stânga a evoluat foarte mult. Să ne gândim cum arăta FSN-ul în 1990, cu Bârlădeanu, Dan Marţian, Oliviu Gherman şi toată liota de prim-secretari şi trepăduşi comunişti şi cum arată astăzi. Chiar şi Ion Iliescu s-a schimbat foarte mult faţă de cel din 1990. A renunţat la o parte din baronii mult prea compromiţători (cum ar fi un Mischie, de exemplu). PSD şi-a detronat „tatăl” şi după ce s-a războit cu el o perioadă, s-a împăcat şi şi-a asumat trecutul. A ajuns un partid democratic – mă rog, atâta democraţie câtă înţelege societatea românească – şi nu mai este dominat de o personalitate sau de o grupare. Aici este de apreciat baletul diplomatic realizat de Mircea Geoană de când este şef al partidului.

Toată lumea vorbeşte de reformarea PSD, de reformarea stângii, când, în realitate, ceea ce trebuie reformată este tocmai dreapta, care nu are un partid politic relevant, din contră, toate partidele de dreapta au involuat. PNŢCD a dispărut în ridicol, iar PNL nu este foarte departe. Trebuie recunoscut lui Valeriu Stoica renaşterea PNL, care sub administrarea sa şi a lui Theodor Stolojan a reuşit să crească şi să dobândească o identitate de dreapta mai pregnantă (deşi Stolojan vine din zona stângii, iar PNL a înghiţit şi ApR-ul lui Meşleşcanu). Din păcate însă, cei doi au făcut o alegere greşită când au încercat să rupă partidul şi să-l pună în remorca lui Traian Băsescu. S-a văzut că succesul iniţial (după desprindere ajunseseră la circa 7-8%, electorat pe care l-au pierdut prin topirea în PD) a fost degeabă. După desprinderea acestora, Călin Popescu Tăriceanu a dus o politică „de cadre” inspirată, promovând foarte mulţi tineri, astfel că PNL are probabil cea mai mică medie de vârstă a parlamentarilor. Prins însă în conflictul cu Traian Băsescu şi în administrarea guvernului, Tăriceanu a neglijat dezvoltarea PNL. Are meritul de a fi încercat o unificare a dreptei – alianţa cu PNŢCD, parteneriatul cu Johannis – acţiuni pe care le reia abia acum Crin Antonescu. Oricum, fostul premier nu este tipul de lider potrivit. Îi lipseşte atât diplomaţia care îl ajută pe Geoană să ţină PSD-ul în echilibru, cât şi charisma. Din păcate însă, liberalii au ales un lider chiar mai prost decât Tăriceanu, iar faptul că nu au dispărut ca partid se datorează numai incompetenţei guvernului Boc şi eşecului coaliţiei PSD-PD. Rămânând în aceeaşi paradigmă, PNL va muri până la următoarele alegeri.

Celălalt partid de dreapta este o mare dezamăgire. Alianţa DA a fost un proiect politic bun (din nou, meritul lui Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan). Din păcate, el a fost stricat de Traian Băsescu. Că este vina preşedintelui, o dovedeşte şi marginalizarea treptată a foştilor liberali în corul de pupincurişti băsescieni (cu excepţiile notabile Flutur şi Boureanu, care s-au alăturat fără probleme cetei). Traian Băsescu avea o bună parte din datele necesare unificării dreptei, din păcate s-au dovedit insuficiente. Traian Băsescu este un inamic prea puternic pentru sine însuşi. El dorea un mega-partid care să-l slujească nu pe care să-l slujească.

Cum poate renaşte dreapta?

Baza de pornire o constituie evoluţia după alegeri. În opinia mea, Mircea Geoană va câştiga alegerile şi vom avea un guvern PSD monocolor (plus UDMR şi cu ajutor al unei aripi din PD). O putere de stânga va conduce la naşterea unei forţe de dreapta care să i se opună. De aici, sunt trei posibile scenarii, cu variantele de rigoare:

a) În jurul PD. În PD se află în momentul de faţă Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, singurii care au un proiect şi „vechime”. Din păcate, ei sunt voci marginale în PD, iar Theodor Stolojan este mai degrabă un politician „trecut”, ca să nu spun de-a dreptul expirat. Au deja în spate 2 ratări (spargerea PNL şi unificarea PLD cu PD urmată de pierderea identităţii liberale, iar în contul lui Stolojan se mai adaugă cele două retrageri). În plus, odată ce Traian Băsescu va fi pierdut alegerile avem două potenţiale scenarii:

a1) PD face aceeaşi tranziţie de lider ca şi PSD. Aici este de văzut cum se vor aşeza taberele în partid şi care va fi evoluţia PNL. În cazul c1 va deveni principala forţă a dreptei, în cazul c2 s-ar putea ajunge la unificare.

a2) PD se va sparge. „Aripa stângă” se va duce la PSD şi are toate şansele să-i asigure acestuia o majoritate pentru un guvern monocolor (eventual + UDMR). Grupul de fideli ai lui Traian Băsescu va rămâne şi va da naştere unui partid gen România Mare, care va acumula toate frustrările societăţii. Are toate şansele să rămână în jur de 15%, poate chiar 20 pe alocuri şi, asemenea PRM-ului până de curând, să joace un rol important, măcar în plan local (acolo unde este şi puterea reală). În fine, ar rămâne „aripa dreaptă”, căreia îi lipseşte un lider. Ea s-ar putea duce fie în PNL în cazul c2, fie crea un alt partid în cazul c1.

b) O construcţie politică nouă. Dificil de realizat în absenţa unui lider care să coaguleze o astfel de mişcare politică. Iniţial credeam că acesta va fi Traian Băsescu însuşi, ţinând cont de interesanta „politică de achiziţii” dusă de acesta. Evoluţia sa către vadimism petrecută în ultima vreme lasă însă prea puţin loc pentru aşa ceva. E foarte probabilă în combinaţia a2-c1.

c) În jurul PNL. Călin Popescu Tăriceanu începuse o politică bună de unificare – protocolul cu PNŢCD, recuperarea lui Emil Constantinescu, parteneriatul cu Johannis – lăsată baltă de Crin Antonescu. Abia acum s-a trezit acesta să reia proiectul. Din păcate, însă, Crin Antonescu este departe de speranţele puse în el. Prestaţia în campanie este mai degrabă penibilă iar activitatea de preşedinte PNL inexistentă. Nu e nici inteligent, nici diplomat, nici nu beneficiază de consilieri. E lipsit de substanţă şi inconstant, alternând momentele de exuberanţă cu dispariţii inexplicabile. Există toate şansele ca el să fie dat jos după alegeri. Şi aici avem două scenarii:

c1) Uitându-mă pe lista BPC a PNL, nu văd decât două potenţiale candidaturi (Orban şi Fenechiu) şi, din păcate, cea mai probabilă variantă pare Ludovic Orban, iar ar însemna blocarea proiectului de renaştere a dreptei în jurul PNL, care se va îndrepta către dispariţie, mai ales cuplat cu a1.

c2) PNL ar putea profita de efectul Johannis. Nu ar fi primul preşedinte PNL „de import”, deşi probabil ar fi de rezolvat chestiuni de procedură (mi-aduc aminte că şi în cazul lui Stolojan au fost probleme). Crin Antonescu ar putea salva o carieră politică penibilă printr-o lovitură neaşteptată – exact cum a fost şi propunerea lui Johannis ca premier. Acesta ar putea fi acceptat cu mai multă uşurinţă de eventualii veniţi din PD sau din alte zone şi în mod cert ar atrage din electoratul neutru şi nehotărât şi ar transforma PNL într-o alternativă la stânga. Johannis însuşi îmi pare decis să intre în „politica mare”, or asta nu o poate face fără un partid mare în spate. Îmi pare suficient de diplomat, inteligent şi cu o bună capacitate de disimulare. Însă, mai presus de toate, are o poveste. E „neamţul”.

Din păcate, dreapta nu dispune decât de Johannis. Băsescu a avut 5 ani la dispoziţie, dar nu a făcut nimic, din contră, a ruinat un proiect major de coagulare a dreptei, cel mai aproape de succes de până acum. PD şi PNL sunt partide prea slabe ca să se poată mobiliza singure fără o figură charismatică. PNL nu are capacitate organizatorică, PD rămâne de văzut dacă şi-o va mai păstra în absenţa lui Traian Băsescu. Nici unul, nici celălalt nu dispun de resurse umane suficiente pentru a prelua iniţiativa. Este posibil ca, absenţa lui Traian Băsescu în rol destabilizator să facă cele două partide să reia proiectul alianţei DA şi să-l finalizeze.