Dau la pompă…

Ieftinirea banilor prin acţiunea BNR de apreciere a leului şi a reducerii dobânzilor reprezintă prima (şi singura) acţiune coerentă anti-criză a autorităţilor române şi, în sfârşit, o utilizare raţională a măcar unei părţi din împrumutul de la instituţiile internaţionale. Mă rog, dobânda nu are prea mare influenţă, atâta vreme cât dobânda la euro este 1%. Din contră, dobânzile atrag mai degrabă jucători speculativi – aşa s-a întâmplat cu o mare parte din capitalul intrat în ţară în perioada de boom economic şi care nu a ajuns, de fapt, în economie, astfel că reducerea dobânzilor la lei are darul de a reduce din capitalul speculativ (oricum, mult mai redus decât se consideră în mod curent).

Realitatea este că în momentul de faţă, economia românească se confruntă cu o problemă serioasă de lichiditate. Banii circulă foarte greu, termenele de plată ale facturilor ajung şi la peste 200 de zile, presiunile Fiscului sunt mai agresive din cauza nevoii disperate de bani a statului. Se ajunge astfel în situaţii absurde în care o companie care are de încasat de la stat sume care depăşesc valoarea obligaţiilor de plată se trezeşte cu conturile blocate, statul refuzând compensarea. O altă măgărie – care este mai veche, nu din timpul lui Emil Bobu este un ordin intern secret prin care, în cazul unei firme care acumulează datorii, şi, implicit, penalizări, sumele plătite parţial nu se duc în stingerea datoriei, ci un procent aleatoriu se duc în „principal” şi o parte în penalizări, astfel că debitul principal continuă, dimpreună cu acumularea de penalităţi. În momentul de faţă, situaţia este critică mai ales în cazul TVA-ului, care se plăteşte la emiterea facturii, astfel firmele ajungând să crediteze bugetul statului sau să acumuleze datorii şi penalităţi.

Aprecierea leului ajută cât de cât firmele, reducând o parte din costuri (economia românească fiind puternic euroizată, cam toate tranzacţiile între firme având la bază preţuri în euro), dar mai ales ajută cetăţenii, reducând riscul de default la creditele învalută (unde oricum restanţele cresc). Din această cauză, articolul acesta şi discuţia din subsol cu Ionuţ devinde caducă, leul având în continuare loc să crească, probabil mai lent, dar nu este deloc exclus ca luna viitoare să forţeze mai puternic pragul de 4 lei. Ţinând cont de rezervele BNR şi de faptul că semnalele din economiile vestice sunt preponderent pozitive, nu exclud ca spre finalul anului să vorbim de un euro la 3,8 lei sau chiar mai jos, căci moneda europeană a intrat ea însăşi pe un trend depreciativ.

Atâta vreme cât şomajul continuă să crească, aprecierea leului are mai multe efecte pozitive decât efecte negative pentru economie, riscul reintrări pe o spirală a creşterii nesustenabile a consumului intern fiind redus câtă vreme spectrul rămânerii fără un loc de muncă inhibă achiziţiile. Chiar am putea spune că manevra BNR este una de natură socială, mai degrabă decât economică, aprecierea leului reducând presiunea asupra celor împrumutaţi în valută, scăzând preţul bunurilor de consum. Spre deosebire de alţi ani, când aprecierea leului nu conducea proporţional şi la o scădere a preţurilor, scăderea cererii va constitui o presiune suficient de mare întru reducerea acestora.

Nu sunt de acord cu ideea celor care afirmă că aprecierea leului dezavantajează exportatorii, deoarece aproape 85% din exporturile româneşti se bazează pe importuri, deci ceea ce se pierde pe o parte se câştigă în altă parte. În plus, exportatorii beneficiază de avantajul creşterii cererii din partea economiilor care au ieşit deja din criză.