În articolul de ieri luam în discuţie impotenţa politică a PD-ului care riscă la modul cel mai serios să pericliteze pe termen mediu şi lung proiectele politice ale lui Traian Băsescu. Cauza principală a acestei impotenţe este inadecvarea democraţilor la noul lor statut.
PD-ul a fost şi s-a manifestat politic ca un partid-guerilla. Mic, vioi, el a adoptat o strategie de guerilla, strategie pe care a dus-o la măiestrie Traian Băsescu. Din păcate însă pentru ei, această strategie era bună atunci când partidul era în sondaje la un 7-9% şi ideea „revoluţiei binelui” era seducătoare şi aducătoare de voturi. Când eşti creditat de sondaje cu peste 40% din voturi, se impune o cu totul altă strategie.
Numai că acum, cu democraţii se petrece ceea ce se petrece inevitabil cu orice revoluţionari. O revoluţie nu poate continua la nesfârşit şi un individ nu poate rămâne toată viaţa revoluţionar. Aşa s-a petrecut prima sincopă între democraţi şi preşedinte, unii dintre liderii PD fiind mult mai tentaţi de beneficiile guvernării pentru a se lăsa desprinşi din fotolii cu uşurinţă. Aceştia ar fi fost mai degrabă tentaţi să negocieze cu liberalii decât să intre din nou în campanie. Până la urmă au intrat şi strategia de guerilla a mers şi datorită faptului că PSD-ul trece la rândul său printr-un proces de inadadecvare, iar PNL-ul nu a fost interesat să se implice.
Însă într-o campanie electorală „pe bune”, o astfel de tactică cred că se va dovedi falimentară, mai ales dacă ea va fi însoţită de întâmplări ridicole precum cele de la înregistrarea moţiunii de cenzură sau chiar moţiunea însăşi. O astfel de politică de hărţuire a guvernului mergea când erau sub 10% şi nu aveau nici o speranţă de a ajunge la guvernare, astfel încât îşi puteau permite orice. Acum, ei sunt intraţi într-o altă categorie, dar încearcă să câştige partida tot cu folcloriste şi cu o damigeană de vin pentru dom’ arbitru. Procedând astfel, ei îşi vor îndepărta acea parte a aelectoratului care doreşte altceva de la clasa politică. Nu poţi discuta despre înnoirea clasei politice şi să defilezi cu Nati Meir sau să faci alba-neagra cu semnăturile pe motiv că au făcut-o şi ceilalţi.
Nu este suficient să spui „Jos Tăriceanu”, „Jos oligarhii” – mă rog, Traian Băsescu a demonstrat că se poate – însă ca strategie pe termen lung nu mi se pare fezabilă pentru păstrarea şi a unui altfel de electorat decât eternii frustraţi.
De partea cealaltă, PSD-ul trece prin aceeaşi situaţie de inadecvare, numai că la ei este vorba de fenomenul invers. Ei nu par nici acum să-şi fi evenit din perioada în care erau partidul-stat care controla administraţia după bunul său plac. Privind retrospectiv, mi se pare că liderii PSD-ului – cel puţin cei implicaţi în suspendarea preşedintelui – şi-au închipuit că doar cu trei mici şi o bere va reuşi să-l împiedice pe Traian Băsescu să revină la Cotroceni în ideea că ei mai controlează administraţia. Şi mai trist este să vezi cum aşa-zişii reformişti din PSD bat câmpii cu graţie elefantină iar conducerea se mişcă spasmodic, fără nici o logică.
Şansa PSD-ului şi neşansa PD-ului este că un partid nu se judecă numai după intenţiile de vot la un moment dat, ci şi după capacitatea organizatorică, după numărul şi calitatea membrilor, după capabilităţile politice, după capacitatea de a realiza alianţe politice. Din acest punct de vedere, PSD-ul are totuşi nişte atuuri în plus, rămâne însă de văzut dacă actuala sa conducere va fi capabilă să le concretizeze.
