Destructurarea partidelor politice

„Remanierea” guvernului Boc consfiinţeşte destructurarea partidelor politice, desfiinţându-le ca organizaţii şi transformându-le în simple federaţii de interese. Fenomenul este surprinzător întrucât el afectează cel mai bine organizat şi centralizat partid politic românesc. Fenomenul era deja vizibil în PSD-ul lui Geoană încă de dinainte ca cineva să bănuiască efectele votului uninominal. Încă din 2007, eu începusem să scriu despre această schimbare de paradigmă, referindu-mă în principal la relaţia preşedintelui cu partidul politic din rândurile căruia provine, însă majoritatea m-au combătut rămaşi încă tributari imaginii de ayatolah al lui Traian Băsescu.

Aparent, am putea vorbi de un succes: PD este un partid democratic în care poporul (=organizaţiile locale) a vorbit.Nu interesează acum opinia că au vorbit bine sau prost. Dar, din punct de vedere organizaţional, PD a pierdut prin abandonarea ţelurilor organizaţiei în favoarea ţelurilor uneia sau alteia dintre organizaţiile locale. Până la urmă, aşa ceva se întâmplă la nivelul întregii societăţi. Nu mai existăm ca naţiune, ci ca o sumă de individualităţi. A dispărut coeziunea. Aşa cum la nivel individual o persoană poate alege emigrarea într-o altă ţară, la nivel de partid o organizaţie migrează oricând are impresia că ţelurile sale nu mai sunt luate în considerare la nivel central. Liderii centrali îşi păstrează puterea numai în cazul în care au în spate organizaţii puternice sau controlează resurse pe care le distribuie discreţionar. Iar Berceanu şi Videanu au aflat pe propria-i piele ce înseamnă să nu distribui corect. Nu Traian Băsescu i-a dat jos, ci oamenii din organizaţii care vor bani. Au cheltuit sume imense în campaniile electorale, e criză şi trebuie să-şi recupereze banii. Politic vorbind, amândoi sunt deja morţi. Concentraţi, ca şi opoziţia, pe lupta cu Traian Băsescu, au neglijat complet nemulţumiririle din propriul partid. Aşa se explică şi succesul Elenei Udrea, care, din poziţia în care se află a reuşit să-şi întărească poziţia.

Este vizibil că schimbarea guvernului NU este ceea ce şi-a dorit Traian Băsescu. Da, moral, preşedintele mai domină încă partidul, dar când este vorba de vot, organizaţiile locale îşi caută interesul propriu. Atâta timp cât era vorba de un adversar, lucrurile erau limpezi şi pentru BVB. Problema este că, pe termen mediu şi lung, strategia este perdantă. Atomizarea înseamnă subdezvoltare. Interesul local nu are cum să se dezvolte în afara intereselor generale. Degeaba îţi aranjezi apartamentul să se învârtă după soare dacă scara blocului miroase a urină, faţa e căzută iar străzile sunt pline de gropi. Degeaba ministrul alocă fonduri pentru construirea unei biserici în satul X. Un vot câştigat în satul X înseamnă 20.000 de voturi (sau câte state sunt) pierdute în celelalte sate în care nu s-au construit biserici.

Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut uninominal „pur şi dur”? Procesul ar fi fost mult mai accelerat. Tehnic vorbind, nu cred că mai este posibilă revenirea la un vot proporţional. Baronii locali abia au descoperit puterea şi nu vor renunţa la ea foarte uşor. Nu cred că exagerez dacă spun că avem de a face cu un regim fanariot. În definitiv, funcţiile se cumpără, nu poţi accede în funcţie fără sprijin politico-economic, iar odată ajuns acolo trebuie să-ţi recuperezi investiţia şi să obţii ceva profit fiindcă nu se ştie cât durează. Schimbarea unui partid cu altul nu înseamnă mare lucru, şi celelalte două încurajează acelaşi comportament. Este nevoie de un reset general al sistemului.