PLD 2.0?

Propunerea făcută de Traian Băsescu liberalilor de a-l da jos pe Tăriceanu şi a rămâne la guvernare nu este altceva decât o confirmare a eşecului PLD-ului şi a lipsei de soluţii a lui Traian Băsescu. Preşedintele ştie că trebuie să facă ceva cât mai repede fiindcă electoratul său se plictiseşte şi-şi poate găsi un alt debuşeu al frustrărilor, iar P(L)D nu doar că nu-l ajută, ci îi şi creează probleme de imagine serioase. Nu ar fi deloc exclus ca această propunere „indecentă” să aibă darul doar de a distrage atenţia de la impotenţa P(L)D şi de la discuţiile din ultimele zile referitoare la colecţia de traseişti politici achiziţionaţi de partidul prezidenţial. Este o formă de a vinde pielea ursului din pădure în condiţiile în care moţiunea PD nu are şanse să treacă, iar pentru moment este neclar ce avantaje ar avea PSD-ul dacă ar introduce una.

Că avem de a face cu o fumigenă o constituie şi faptul că propunerea este nerealistă deoarece:

– Un astfel de guvern ar avea o susţinere parlamentară de cca 35%; ce îmi este 22%, ce mi-e 35%? A, desigur, diferenţa ar fi reintrarea PD-ului la guvernare!

– După cât s-au certat în ultimele luni apropierea dintre PNL şi PD ar fi de râsul curcilor;

– Soluţia presupune ca premierul să-şi dea demisia de bună voie, fiindcă nu cred că vreun grup de pucişti din PNL s-ar arunca la un nou puci în partid după modelul Stolojan, mai ales când acesta are serioase dificultăţi cu pragul electoral;

– Soluţia depinde ca şi guvernul Tăriceanu II de bunăvoinţa PSD.

Problema lui Traian Băsescu este însă cine în afară de traseiştii politici mai are încredere în el? Practic, oferta lui Traian Băsescu înseamnă dispariţia PNL-ului ca partid politic şi am serioase dubii că vreun lider liberal este dispus să-şi asume aşa ceva, mai ales în condiţiile în care poziţia PNL este în momentul de faţă foarte solidă. PD-ul nu-l poate da jos pe Tăriceanu, PSD-ul nu are nici un interes, deşi Geoană tot vorbeşte de o a doua moţiune de cenzură, un act totuşi ilogic fiindcă nu înţeleg de ce trebuie introduse două moţiuni una după cealaltă la interval de nici o lună, fiindcă asta ar însemna să ajungă la mâna lui Traian Băsescu şi să dispară el însuşi de pe scena politică. Dacă PSD-ul ar fi decis cu adevărat să demită guvernul Tăriceanu, o poate face bine-mersi votând moţiunea PD.

Că Tăriceanu nu îşi simte deloc poziţia ameninţată o arată şi negocierile cu PSD-ul, sau mai corect ar fi spus absenţa acestor negocieri. Nu mi se pare deloc o atitudine de om care se agaţă de scaun.

Chiar şi dacă manevra lui Traian Băsescu a fost „pe bune” şi nu o mişcare în doi timpi, pentru a-şi asigura alibiul în faţa electoratului pentru oferirea guvernării PSD-ului (singura variantă pe care o văd posibilă pentru demiterea lui Tăriceanu), căci există şi varianta asta, deşi, la cât de negru la faţă era Mircea Geoană în conferinţa de presă în care anunţa că poate depune şi PSD-ul o moţiune de cenzură, parcă nu mi-ar veni să cred, social-democraţii mi se par fi de departe cei mai mari perdanţi:

– dacă intră la guvernare, salvează PNL-ul şi se îngroapă singuri, având de suportat atacuri şi din partea lui Băsescu, şi din partea PNL-ului;

– cel mai câştigat va fi PNL-ul, care intră în opoziţie exact la timp înainte de alegeri şi se poate înfăţişa ca o victimă a FSN-ului;

– dacă nu intră la guvernare, trebuie să sprijine un guvern de dreapta fără nici un avantaj, ceea ce le va accentua declinul.

PSD-ul a ajuns în momentul de faţă un partid care nu ştie ce vrea şi încotro se îndreaptă şi are toate şansele să dispară prins la mijloc în confruntarea dintre PNL şi PD. Fiindcă propunerea lui Traian Băsescu, prin excluderea din ecuaţie a PSD-ului are darul de a transfera bătălia dintre PD şi PSD – cum a fost în campania electorală pentru referendum (când PNL a fost practic ignorat, după cum şi el la rândul său l-a ignorat pe Băsescu) – spre o bătălie între PNL şi PD. Este posibil ca Traian Băsescu să fi simţit că PSD-ul nu mai sperie pe nimeni în haosul în care se află, la fel după cum şi Ion Iliescu nu este un bau-bau prea interesant şi că trebuie să ofere electoratului său ceva mai suculent. Recunoaşterea lui Tăriceanu şi a PNL ca adversar politic principal are, în schimb, şi darul de a creşte „acţiunile” acestora, mai ales că în „negocierile” cu PSD-ul s-a descurcat foarte bine şi nici măcar propagandiştii Cotrocenilor nu mai cred că PSD-ul sprijină guvernul Tăriceanu în baza unor înţelegeri oculte şi nu pur şi simplu din frică de alegeri…