PD – ultima luptă a lui Traian Băsescu

Traian Băsescu se îndreaptă către ultima bătălie şi are tot mai mult şanse ca aceasta să nu fie doar o metaforă. Într-un articol mai vechi din Cadran politic, cred că din 2007, spuneam că decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale va schimba complet paradigma, transformând prezidenţiabilul din locomotivă a partidului în vagon şi modificând relaţiile dintre acesta şi partid, mai devreme sau mai târziu ajungându-se la pierderea influenţei. Dacă în cazul relaţiei Mircea Geoană-PSD lucrurile au fost clare de la bun început, preşedintele fiind subordonat total partidului, pierderea alegerilor însemnând intrarea acestuia pe o linie moartă, acest lucru se întâmplă acum între Traian Băsescu şi PD. Influenţa preşedintelui asupra democraţilor s-a diminuat treptat, iar criza economică nu face decât să accentueze procesul, deoarece erodarea la guvernare a fost mult mai accentuată şi astfel partidul nu poate spera la un scor prea mare la următoarele alegeri deci singurul avantaj „tehnic” avut de preşedinte, nominalizarea premierului în 2012, nemaifiind de prea mult interes pentru democraţi.

Agitaţia din ultima vreme a preşedintelui, dar şi a diverselor portavoci ale sale, precum autorul de basme Sebastian Lăzăroiu, este generată de apropierea momentului final al relaţiei între preşedinte şi partid. Până acum, scorul poate fi considerat relativ egal. Partidul şi-a impus de câteva ori voinţa, în alte situaţii a câştigat preşedintele. Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că Traian Băsescu a renunţat la orice tentativă de mimare a jocului democratic, în acest sens interviul de la TVR fiind „exemplar”. Este adevărat că aceste declaraţii nu-l fac neapărat pe Traian Băsescu „dictator”, dar în momentul în care anunţă senin că refuză să-l numească premier pe liderul principalului partid de opoziţie fiindcă el îl consideră imatur sau când se implică direct şi chiar brutal în luptele interne ale unui partid politic deja excede cadrul constituţional (ca să nu mai vorbesc de pronunţările înaintea justiţiei că X este corupt sau Y este curat).

Până la urmă, pentru dictatură nu este neapărat obligatoriu o poliţie politică eficientă gen Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, ci de o viziune „luminată” a unui lider pe care nu mai are cine să-l contrazică („înjuratul” pe la colţuri are acelaşi rol ca bancurile cu Ceaşcă, şi ele tolerate la vremea aceea de regim). Din contră, o poliţie politică mai mult încurcă. Sistemul de selecţie a cadrelor în partidele politice, o mass-media aservită diverselor interese, o societate civilă apatică, lideri de opinie uşor de cumpărat simplifică foarte mult lucrurile. „Volga neagră” are azi alte forme, mai eficiente decât „băgatul la zdup”, iar aici Traian Băsescu se pricepe de minune.

Atacurile constante la adresa parlamentului („de ce le e frică, nu scapă”) şi a altor instituţii ale statului (cu excepţia serviciilor secrete), implicarea unor instituţii în războaie personale (cum s-a întâmplat cu MAI în lupta contra lui Vasile Blaga), ignorarea senină a constituţiei, a unei majorităţi parlamentare sunt lucruri care afectează grav minimul câştig adus de revoluţia din decembrie 1989.

„Scăparea” preşedintelui într-un interviu a pseudonimului „Porumbacu” în baza unor mizerii care circulă de 2-3 ani pe internet, sau numirea lui Victor Ponta „maimuţică”, ne arată şi o degradare fără precedent a instituţiei prezidenţiale, atât în plan intern, cât şi pe plan internaţional unde „meciurile” cu omologul francez au devenit tradiţionale (oricum politica externă nu a fost niciodată punctul forte al preşedintelui).

Toate acestea ne fac să putem spune că mandatele lui Traian Băsescu au fost mult mai nocive pentru democraţia românească decât primul mandat al lui Ion Iliescu, cel marcat de vizitele minerilor. Cel puţin acolo exista scuza proaspetei ieşiri din comunism. Trăim azi într-o societate la fel de segregată ca atunci, la fel de violentă şi agresivă, deşi au trecut 20 de ani şi creşterea nivelului de trai ar fi trebuit să atenueze frustrările.

Nu este prima dată când Traian Băsescu intră într-o bătălie cu „cărţi proaste”. A tot încercat să realizeze o alternativă la Emil Boc, fără însă a avea succes, confirmând faptul că nu are discernământ în alegerea colaboratorilor. Tripleta „reformatoare” a eşuat lamentabil, Baconschi s-a ofilit imediat, Elena Udrea nu este o alternativă în ciuda banilor „aruncaţi” către liderii locali, iar varianta iniţială cu Ghiţă Falcă a fost o glumă proastă. În lipsă de altceva, păstrarea lui Emil Boc poate fi o garanţie a păstrării status-quo.

Ceea ce este însă greu de înţeles pentru democraţi este de ar trebui să renunţe încă o dată la guvernare. Dacă tot s-au sacrificat şi şi-au compromis sensibil şansele pentru 2012, de ce să nu-şi ducă mandatul până la capăt? Schimbarea lui Emil Boc în momentul de faţă este o eroare politică pentru PD deoarece:

• reprezintă o confirmare a eşecului guvernamental (nu trebuie uitat că Emil Boc a mai fost demis o dată de Parlament şi numai încălcarea Constituţiei – cu largul concurs al UDMR – a permis revenirea lui).
• un guvern „tehnocrat” ar face ca eventualele beneficii să se contabilizeze la Traian Băsescu, nu la Partidul Democrat şi poate deschide porţile unei noi formaţiuni politice desprinse din PD.
• ar reduce beneficiile – aşa micuţe cum sunt ele, dar bune pentru o perioadă de criză – pentru liderii locali.
• şansele ca un guvern nou să treacă sunt la limită – nimic nu împiedică opoziţia să formeze o majoritate care să-i impună lui Traian Băsescu un premier şi în caz de refuz să asistăm la suspendarea acestuia.

Din punct de vedere politic, Emil Boc este în momentul de faţă o persoană fără prea multe resurse rămase. Cu o credibilitate aproape zero, lipsit de simpatia populară, lipsit de autoritate în partid, nu are nimic de oferit Partidului Democrat. Sunt de acord că s-a sacrificat într-un moment dificil, însă rolul său era unul kamikaze. „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”. A încerca să continue politic înseamnă a repeta evoluţiile ridicole ale unor Victor Ciorbea sau Radu Vasile. Continuând o bătălie care nu mai este a lui, Emil Boc îşi refuză până şi şansa de a fi, la un moment dat reabilitat (fiindcă, dincolo de amatorismul punerii în aplicare a măsurilor sau de bâlbâielile comunicaţionale – o parte însemnată din măsurile guvernului Boc sunt corecte, deşi putem vorbi de muncă de chirurg făcută de un măcelar) la fel ca Victor Ciorbea, ale cărui măsuri de reformă au pus bazele creşterii economice din perioada Năstase, în ciuda unui mandat la fel de blamat ca cel al lui Emil Boc. Numai că şi el a preferat să se sinucidă în ridicol.

Şansele ca Emil Boc să câştige nu sunt foarte mari şi o eventuală demisie din funcţia de premier înaintea Congresului îl va dezarma complet. Oricum, pentru PD ar fi o soluţie mai slabă decât Vasile Blaga, care măcar ar aduce coerenţa organizatorică, lidershipul care lipseşte acum partidului, dar, mai ales, o relaţie relativ normală cu celelalte formaţiuni politice care poate da democraţilor speranţa că pot avea o şansă de a rămâne în apropierea puterii. O eventuală victorie a lui Blaga ar redeschide bătălia pentru 2012, un PD la 15-20% fiind atractiv atât pentru PSD, cât şi pentru un PNL eventual scăpat de un Crin Antonescu tot mai neinspirat şi obosit, având de înfruntat o opoziţie internă din ce în ce mai puternică.

Atacul preşedintelui Băsescu la adresa lui Blaga arată că gestul acestuia de a candida la conducerea partidului nu-i convine şi reprezintă încă o eroare tactică. Ne reamintim momentul în care Traian Băsescu tocmai declarase că Blaga, Berceanu şi Videanu nu au ce căuta în guvern pentru ca după o vizită nocturnă a acestora la Cotroceni a doua zi să devină toţi trei miniştri. Chiar dacă ulterior i-a dat afară din guvern, jocurile nu sunt încă făcute. Cu o conducere ostilă, Traian Băsescu devine complet izolat politic, nu doar pe plan extern. Practic PD mai era singura formatiune pentru care mai exista ca preşedinte. Altfel, suspendarea lui devine un simplu act administrativ. De altfel, Vasile Blaga i-a şi răspuns autoritar, nepărând impresionat că preşedintele susţine un alt candidat.

Spre deosebire de preşedinte, care nu prea are ce oferi PD, decât ameninţarea scoaterii de la guvernare, Blaga îi poate garanta lui Boc (şi implicit partidului) rămânerea la guvernare până în 2012 şi perspective mai bune de colaborare cu celelalte partide.

Pe de altă parte însă, nici Blaga nu este genul de persoană care să entuziasmeze masele, una din dovezi fiind eşecul său la Primăria Capitalei. Dacă sub conducerea sa PD are şansele de a rămâne o organizaţie puternică şi disciplinată, succesul electoral este de discutat. Oricum, prestaţia de până acum la guvernare limitează drastic potenţialul electoral al democraţilor, indiferent de cine va câştiga. Pentru preşedinte însă, va fi momentul în care cineva îi va spune „Traiane, eşti cel mai bun!” Iar acel cineva poate fi chiar Elena Udrea.