CDR 3.0

PNL-ul pregăteşte versiunea a treia a Convenţiei Democrate prin proiectul de colaborare cu PNŢCD şi fuziune cu AP. Ca orice vine de la PNL, şi această iniţiativă a fost criticată de mass-media aproape in corpore, ceea ce mă face să cred că de data aceasta liberalii sunt pe drumul cel bun. Să vedem plusurile şi minusurile acestui demers:

Plusuri

– PNL îşi reafirmă identitatea de dreapta, legitimitate contestată vehement de PLD şi PD, care propun la rândul lor un pol de dreapta „autentic”. Contestarea adversarilor vizează însă exclusiv „colaborarea cu PSD”, colaborare însă din ce în ce mai greu de susţinut, atâta vreme cât se dovedeşte că PSD-ul a sprijinit guvernul Tăriceanu II mai ales din teama de anticipate, practic el nealegându-se cu nimic. În plus, PNŢCD şi AP reprezintă formaţiuni de dreapta incontestabile, în vreme ce PNG şi Ioan Talpeş sunt evident orice altceva.

– Se delegitimează identitatea de dreapta a P(L)D, lucru oricum nu foarte greu, atâta vreme cât PD-ul şi-a păstrat în linii mari discursul de stânga şi plecarea din Internaţionala Socialistă s-a făcut cam intempestiv. În plus, contraponderea CDR 3.0 poate duce la o imagine de „New FSN” pentru Băsescu & Stolojan. În cel mai bun caz, P(L)D va fi împins spre centru, dacă nu chiar la stânga, acolo unde se iţeşte un hău în urma acţiunilor haotice ale PSD-ului din ultima vreme.

– Prin aducerea în prim-planul politicii a PNŢCD, acesta este scos din conul de umbră şi din blocada media la care a fost supus (practic, PNŢCD nu mai apărea decât la OTV, unde Miluţ îşi plătea apariţiile lunare, după bunul obicei al casei – sau mai bine spus al garsonierei). Una dintre cauzele dispariţiei cvasi-totale a PNŢCD de pe scena politică o reprezintă şi acest blocaj mediatic alături de un vot pragmatic dat altor formaţiuni de dreapta cu mai multe şanse de a intra în Parlament. Desigur, ţărăniştii nu au avut nici în vremurile lor cele mai bune mai mult de 6%, astfel încât aportul lor electoral nu este de aşteptat a fi foarte mare, însă este posibil ca sinergia creată de o forţă politică de dreapta autentică să atragă electoratul de dreapta de la P(L)D.

– Poziţia internaţională a PNŢCD, membru al internaţionalei populare încă din 1987 este încă un element important, în condiţiile în care în urma aderării mult din politica internă românească se face la Bruxelles. O „pilă” la Frattini, de exemplu, poate ajuta guvernul Tăriceanu, în condiţiile în care popularii nu par foarte încântaţi de asocierea cu Băsescu devreme cu nu s-au grăbit să sprijine pe faţă PD-ul aşa cum a făcut-o Internaţionala Socialistă la vremea ei cu PSD-ul şi cum au făcut-o şi acum la referndum, la fel ca şi liberalii europeni.

– În momentul de faţă, PNL are o poziţie ideală, pe care se pare că şi-o speculează inteligent. Au reuşit cred eu, să se delimiteze clar de PSD şi să arunce pisica în curtea democraţilor, care nu îl pot da jos pe Tăriceanu decât colaborând cu PSD-ul (ceea ce echivalează, practic, cu ce au făcut liberalii, care s-au aliat cu PSD-ul pentru a-l elimina pe Traian Băsescu).

– Această alianţă are potenţialul de a da un prezidenţiabil care să concureze cu adevărat cu Traian Băsescu, şi aici nu mă refer la Emil Constantinescu, ci la Ciuhandu, care a avut o prestaţie excelentă la alegerile din 2004.

La minusuri:

– CDR a fost un eşec, ca de altfel toate alianţele politice de dreapta, şi pentru multă lume CDR are o imagine negativă, deşi, privind retrospectiv, guvernarea lor nu a fost chiar atât de rea; de asemenea, şi Emil Constantinescu are mai degrabă o imagine negativă.

– Bariera ideologică este totuşi importantă şi poate avea darul de a crea probleme în viitor. Una dintre cauzele eşecului Alianţei DA a fost incapacitatea de a manageriza succesul, în principal datorită faptului că ei nu au crezut niciodată că vor ajunge la putere aşa că nu au avut un plan de gestionare a acesteia. Ambele partide au poziţii solide în rândul internaţionalelor din care fac parte, astfel încât nici unul nu are interes să renunţe la asta. Dacă însă cele două vor veni cu un proiect politic concret şi coerent care să statuteze clar forma de colaborare între ele, atunci această problemă poate fi rezolvată, mai ales că nici unul dintre partide nu pare să conţină un element destabilizator de talia lui Traian Băsescu.

Elementul uitat:

În această strategie, există un element uitat. Minoritatea maghiară. Părerea mea este că această formaţiune politică nu mai are şanse de a mai intra în Parlament (decât poate o reprezentare simbolică în cazul votului uninominal), ceea ce reprezintă o pierdere pentru toată lumea. Atât PD-ul, cât şi PSD-ul au avut poziţii naţionaliste mai mult sau mai puţin „soft”, iar electoratul lor este clar împotriva maghiarilor, în vreme ce PNL şi PNŢCD au ignorat până acum problema. În condiţiile în care Ardealul pare să aparţină electoral PD-ului, noul pol de dreapta nu mai are ce pierde şi cred că o preluare a unora dintre liderii politici ai UDMR, cum ar fi Eckstein sau Zsolt Nagy şi acordarea unei atenţii speciale minorităţii maghiare poate mobiliza în favoarea lor electoratul maghiar, care în mare parte corespunde profilului electoral PNL-PNŢCD. Asta nu ar afecta sensibil electoratul pe care mizează cele două, în principiu un electorat urban educat, civilizat, care nu marşează la discursul naţionalist. Ca să nu mai vorbim că UDMR este, ca şi PNŢCD, membră a internaţionalei creştin-democrate. În condiţiile în care devine evidentă regionalizarea (descentralizarea) politicii, partidul român care va veni primul cu o ofertă politică pentru minoritatea maghiară va avea cel mai mult de câştigat. Dacă la nivel naţional reprezentarea era pe undeva la 6-7%, la nivel regional ea ajunge în Ardeal şi la 80%. Astfel, noua construcţie politică şi-ar putea asigura o dominaţie regională (Banatul, prin PNŢCD, Ardealul, prin minoritatea maghiară, Moldova prin PNL, Bucureştiul, prin PNL) care să conducă la un rezultat foarte bun la nivel naţional.