The crap we miss

O vorbă din bătrâni spune că atunci când e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Este ceea ce i se tot întâmplă micuţului premier Boc. Inaugurează un complex comercial, a doua zi apare garda şi amendează trei sferturi dintre comercianţi. Vrea să-i dea cu sâc lui Adrian Năstase şi să vândă o zecime din Petrom la un preţ mai mare decât a luat fostul premier, ţeapă, nu se vinde. Inaugurează azi un centimetru de autostradă, a doua zi se surpă. Din punct de vedere al imaginii, ar fi fost deci mai inspirat pentru democraţi să evite să-l folosească pe Emil Boc ca vector de imagine şi să-i recomande să tacă inspirat. În loc de asta, îl vedem în fiecare seară la TV făcându-se de râs cum a scos el România din criză şi nu a adus-o în situaţia Greciei.

În momentul de faţă, democraţii au trei vectori de imagine – Emil Boc, Sebastian Lăzăroiu şi Traian Băsescu – şi două idei: ei au salvat România de la faliment şi au scos-o din criză şi încercarea de a pune „strâmbe” în cadrul USL. Prima temă este hazardată. Nu este deloc clar că am fi depăşit criza, devreme ce însuşi şeful statului recomandă neplata facturilor – am scris mai demult că una din formele prin care România respectă mai mult sau mai puţin parţial indicatorii din acordul cu FMI este neplata facturilor, ceea ce înseamnă din punct de vedere practic „incapacitate de plată”. Ca să nu mai vorbim de „mişculaţiile” statistice. De altfel, dacă urmărim evoluţia relaţiei României cu FMI prin prisma declaraţiilor oficiale de la sfârşitul discuţiilor observăm că autorităţile române devin din ce în ce mai mult nişte simpli executanţi, lăsând deoparte orice încercare de a mai salva obrazul. Discursul autorităţilor române este plin de „o să facem, dar nu ştim când”, „se discută dar nu putem spune când se face” semn clar că habar nu au pe ce lume trăiesc.

În momentul de faţă, Emil Boc & comp. nu fac altceva decât să rostogolească datorii, amânând cât se poate momentul scadenţei: nu plătesc salariile câştigate în instanţă datorită incompetenţei guvernului; nu plătesc despăgubiri şi alte drepturi câştigate în instanţă în urma unor erori ale statului; nu plătesc facturi decât firmelor „de casă”, restul fiind amânaţi pe termen indefinit (şi aici nu este vorba numai de cei din farma, ci şi din construcţii sau alţi furnizori ai statului); nu achită şi nu compensează obligaţiile fiscale (rambursări de TVA). Care este deci diferenţa faţă de Grecia? La noi s-au tăiat salariile din sectorul public cu 25% şi a crescut TVA cu 5%. Până acum nu există nici o măsură guvernamentală în vederea creşterii economice, numai tăieri, amânări de plăţi şi împrumuturi. De acord că nu este exclusiv vina guvernului Boc – deşi este categoric unul dintre cele mai slabe guverne din istoria României – dar totuşi, bătaia cu pumnii în piept este ridicolă.

Cel de-al doilea vector de imagine, Sebastian Lăzăroiu pare în momentul de faţă mult mai preocupat de relaţia Ponta-Antonescu decât de ministerul pe care îl conduce. Autorul de basme, deşi promovat insistent de organul prezidenţial „Dimineaţa” „Evenimentul zilei” nu depăşeşte nivelul Ciuvică-Tatoiu nefiind încă perceput ca politician, cu atât mai puţin ca unul cu greutate, astfel că elucubraţiile sale se pierd între cele ale omologilor săi de semn contrar, Mugur Ciuvică sau Monica Tatoiu. Încercarea de a compensa lipsa de audienţă şi de feedback prin afirmaţii „tari”, voite memorabile stârneşte mai degrabă zâmbete prin penibilitatea lor. Deocamdată, nici Ponta, nici Antonescu nu se grăbesc să-i răspundă şi, din punct de vedere al imaginii, bine fac.

Cel de-al treilea vector de imagine a avut în ultima vreme o serie de ieşiri explozive, marcând o radicalizare a discursului. Sunt tot mai vizibile neînţelegerile din sânul democraţilor, semn că victoria de la Congres a fost una de etapă, războiul continuând. În fiecare ieşire, Traian Băsescu s-a legat de o parte din democraţi care nu mai răspund cerinţelor prezidenţiale. Discursul prezidenţial începe să se apropie de cel al României Mari din anii ’90, probabil într-o încercare de păstrare a „talibanilor” portocalii în jurul preşedintelui.

Ceea ce îngrijorează este ieşirea din ce în ce mai puternică din cadrul democratic, noul discurs prezidenţial indicând un autoritarism exacerbat care amendează violent orice contrazicere a voinţei prezidenţiale considerată apriori adevărul suprem. Deciziile – de la cele mai banale până la cele care afectează întreaga naţiune se iau într-un cerc restrâns format, se pare, doar din Traian Băsescu şi preşedintele ţării – membri guvernului rămânând să se „mire cu surprindere” de noile imperative ale momentului, ca de pildă schimbarea Constituţiei sau reorganizarea administrativă a ţării. Dacă în cazul modificării Constituţiei măcar exista un proiect, reorganizarea a apărut pe nepusă-masă. De asemenea, nu poţi să nu remarci o mai mult decât coincidenţă între acţiunile DNA şi spuse sau gesturi prezidenţiale. Din punct de vedere tactic, acţiuni precum recenta şicanare a lui Victor Ponta, nu fac decât să ajute la creşterea politică a USL şi la sporirea nemulţumirii faţă de acţiunile prezidenţiale.

Ideea că preşedintele şi un număr restrâns de apropiaţi sunt singurii care ştiu şi fac ce este bine pentru naţiune şi toţi ceilalţi sunt nişte ticăloşi siniştri este din ce înce mai greu de „vândut”, atâta timp cât preşedintele bate câmpii, instigă la ilegalităţi, îşi arogă atribuţii neconstituţionale. Pe măsură ce în jurul preşedintelui se face din ce mai gol, discursul i se acutizează şi iese din cadrele impuse de funcţie. Patetic este că Traian Băsescu repetă invers evoluţia lui Ion Iliescu, între „vin moşierii” şi „vin mogulii” nefiind o diferenţă prea mare. Ion Iliescu a evoluat de la un prim-secretar revoltat de întinarea idealurilor revoluţionare către un preşedinte democrat, în vreme ce Traian Băsescu trece de la un preşedinte democrat la un prim-secretar decrepit. Dacă Ion Iliescu mai avea o scuză, ţinând cont de circumstanţele istorice, involuţia lui Traian Băsescu nu are nici o circumstanţă atenuantă.