PD-L şi reconfigurarea spectrului politic

Naşterea noului partid nu trebuie, totuşi, privită numai cu ironie şi superioritate faţă de modul jenant în care s-a petrecut, aşteptând ca membri celor două grupări să se ia la bătaie. După câte se vede, momentul penibil a fost trecut şi nici prin filiale nu bate vânt de răzmeriţă. Sau dacă bate, el nu ajunge în presa centrală.
În urmă cu ceva vreme scriam că Traian Băsescu nu a luat nici o măsură de control a pierderilor acţiunilor politice greşite. Ei bine, înfiinţarea PD-L este prima astfel de măsură şi aşteptăm cu mare interes să vedem (dacă vor fi) şi altele.

Ceea ce mă surprinde, însă, neplăcut, este totala lipsă de reacţie a PSD şi PNL la apariţia noului partid. În afară de mici miştouri mai mult sau mai puţin de prot gust, nici unii, nici alţii nu au făcut absolut nimic. Dacă în ceea ce priveşte PNL lucrurile nu sunt chiar atât de mirare, oamenii aceştia habar neavând să comunice (încercaţi să număraţi câte apariţii TV sau în ziare au miniştri lui Tăriceanu şi cred că vă ajung degetele de la o mână, nu pentru fiecare ministru, ci pentru tot guvernul) de la PSD aş fi aşteptat un pic mai mult.

Mai ales liberalii ar fi trebuit să reacţioneze mai ferm, deoarece acel –L din coadă le va fura câteva procente bune, de la oamenii convinşi că „liberalii s-au unit cu democraţii” – aşa cum s-a văzut într-un reportaj „de la ţară” difuzat pe Realitatea TV. Aceasta este şi singura raţiune pentru care s-a insistat adăugarea etichetei de „liberal” în coada noului partid, nu cea ideologică, inutilă altfel, atâta vreme cât scena noastră politică nu se defineşte ideologic, ci prin raportarea la o persoană: Ion Iliescu până în 2004 şi Traian Băsescu de atunci încolo.

La fel ca şi partidul lui Iliescu pe vremuri, noul partid beneficiază de o opoziţie „pe acelaşi culoar” şi o opoziţie „pe culoarul opus”. PNL-ul este acum (ironic, nu?) în poziţia PD-ului de acum câţiva ani – care era opoziţia „de stânga” la partidul lui Iliescu. Asemănările continuă şi cu faptul că opoziţia la noul partid este în realitate impotentă şi creşte exclusiv pe seama greşelilor făcute de „marele partid” şi „marele om de stat”.

Atunci, PD-ul – care alerga pe acelaşi culoar cu partidul-stat – a fost împiedicat să crească prin buna organizare a PSD-ului. Acum, noul partid nu are posibilitatea să facă acelaşi lucru pentru PNL deoarece, pe de-o parte, conjunctura este un pic diferită, pe de altă parte nici nu dispune de suficientă forţă şi capacitate administrativă. În plus, mai există o problemă „ideologică”. Deşi se defineşte ca partid de dreapta, majoritatea mesajelor emise sunt de stânga şi, în general, lasă impresia unui „ghiveci” specific unui partid de tip „catch all” aşa cum încearcă să acţioneze. Nu trebuie uitat că simpatizanţii lui Traian Băsescu acoperă, practic, întregul spectru politic, de la becalieni la liberali, trecând prin PRM şi PSD. O astfel de aglomerare împiedică un discurs „ideologic” clar.

În plus, şirul gafelor prezidenţiale este de natură a îndepărta electoratul urban, informat (cel care a lipsit majoritar la referendum), lăsându-i preşedintelui un electorat mai degrabă pasiv, greu de mobilizat altfel decât emoţional, ceea ce poate însemna probleme deoarece capacitatea preşedintelui de a mobiliza pare să fie în continuă scădere.

PD-ul a fost aproape tot timpul între 15 şi 20% din PSD, în vreme ce PNL este undeva spre 40- 50% din PD-L cu tedinţă de creştere. Pe de altă parte, există un electorat care prin dispariţia PRM şi PNG din prim-plan au nevoie de un nou lider şi acesta are toate şansele să fie Băsescu, singurul personaj „anti-sistem” rămas. Aici poate fi „o pâine de mâncat” pentru noul partid, speculându-se nevoia de „tătuc” a unei bune părţi a naţiunii. Jucând eficient pe această carte, PD-L are şanse reale pentru un scor bun, undeva între 35 şi 40%, cu condiţia să-şi îmbunătăţească activitatea administrativă şi capacitatea de mobilizare a electoratului său, care pare să fie unul mai greu de urnit cu ocazia alegerilor.

În acelaşi timp, se creează o vulnerabilitate majoră în cazul apariţiei unor elemente de natură a diminua încrederea în lider, mai ales că în plan secund nu există nimic semnificativ. Theodor Stolojan va fi nevoit să plece din ţară astfel că nu se va putea implica prea mult în administrarea PD-L (nu cred că-şi mai poate permite o nouă renunţare, aşa că va trebui să-şi îndeplinească sarcinile de europarlamentar). În plus, potenţialul său electoral este limitat, chiar şi în postura de locţiitor al lui Băsescu.

Principala provocare însă pentru noul partid prezidenţial este aceea de a convinge PSD-ul să colaboreze, fiindcă este evident că, inclusiv „prima electorală” din urma redistribuirii, PD-L nu va reuşi să obţină o majoritate pentru guvernare, iar o colaborare cu PNL nu mai intră în discuţie.

De partea cealaltă, alegerile euro-parlamentare au arătat că liberalii au potenţial de creştere şi pe seama PSD-ului, care continuă în schizofrenia colaborării când cu preşedintele, când cu PNL, deşi anunţase că va face opoziţie fermă. Atâta timp cât viitoare bătălie electorală va fi între FC Băsescu şi FC Restul, PSD se comportă greşit şi va pierde în mod cert electorat în favoarea celorlalte două tabere – PD, respectiv PNL, deşi acestea se află, teoretic, pe aceeaşi parte a eşicherului politic.

Ceea ce nu înţelege Mircea Geoană – şi mulţi de la PSD – este că, în momentul de faţă, adevăratul adversar pentru PSD nu este PDL, ci… PNL, pentru că, pe „piaţa” politică mai sunt disponibile două poziţii: poziţia de „partid balama” şi poziţia de partid de opoziţie faţă de partidul dominant.

În prezent, singura opoziţie manifestată cert este PNL. Atâta timp cât PSD oscilează, el pare să fi ales rolul de partid-balama, deşi scorul obţinut la europarlamentare îi conferea o şansă suplimentară pentru rolul de partid de opoziţie. Numai că, din punctul acesta de vedere, PSD are o problemă. Ei sunt deja în opoziţie de 3 ani şi ipostaza a încă 5 ani de opoziţie nu este foarte încurajatoare, în vreme ce liberalii sunt la putere şi nu cred că îi va deranja să intre peste un an în opoziţie, dacă va fi cazul. Această dorinţă disperată de a fi la putere, indiferent cu cine, subminează viitorul PSD ca partid major pe scena noastră politică şi lasă culoar liber pentru PNL. Am ferma convingere că în două-trei luni, după ce formarea noului partid şi rezultatele de la europarlamentare vor fi asimilate de electorat vom asista la o egalizare între PSD şi PNL (undeva spre 18%), moment care se va constitui într-un punct de cotitură, după care liberalii vor creşte în detrimentul social-democraţilor consolidându-şi rolul de opoziţie băsesciană. Spre deosebire de PSD care nu prea are de unde să recupereze voturi, liberalii au de recuperat de la Traian Băsescu electoratul urban aflat în expectativă – un potenţial de creştere de cca şapte procente – şi poate prelua din electoratul urban al PSD (atâta cât este 3-4%).

Această oscilare între PSD şi PNL este întărită şi de faptul că, indiferent cu cine, PSD va participa într-un viitor guvern. Diferenţele apar însă la poziţia pe care o vor avea în noul guvern: potenţial lider de coaliţie (în cazul colaborării cu PNL) sau „partid-balama” alături de PD-L. Cum liberalii refuză constant orice colaborare făţişă, iar Traian Băsescu le tot face bezele, în vreme ce persoanele care s-au pronunţat până acum ferm pentru o colaborare cu PNL au, totuşi, o poziţie marginală datorită trecutului, poziţia PSD mi se pare pecetluită.

Se pune întrebarea cum se va rezolva problema ideologică a tradiţionalei distincţii stânga/dreapta. Simplu. Mai devreme sau mai târziu PD-L va acoperi această zonă realizând armonizarea între discurs şi ideologie. Oricum, grosul electoratului său este din această zonă.