Până acum toată lumea s-a legat de listele electorale şi şi-a dat cu presupusul cu privire la numărul românilor care mai sunt, fără a lua în considerare că există date demografice concrete. Astfel, în Anuarul statistic al României, avem date complete pentru anul 2009. Aici aveţi un fişier excel cu care se poate juca oricine.
Este o mică problemă cu exactitatea datelor, deoarece gruparea pe vârste este 15-19, 20-25, etc, astfel încât trebuie aproximat numărul celor de 18 ani din categoria 15-19. Ţinând cont însă că noile generaţii sunt în jur de 240.000 pe an, putem face un total destul de aproape de realitate de 17,1-17,2 cetăţeni români cu drept de vot în 2009. La alegerile din 2008 erau însă înscrişi pe liste 18,4 milioane, deci în jur de 1,2 milioane de cetăţeni în plus. Cum din 2009 până în 2012 nu s-au întâmplat fenomene demografice semnificative de natură să denatureze cifrele, putem presupune că numărul de 17,2 milioane de cetăţeni români s-a păstrat. Pentru a nu exista probleme, metodologia INS specifică:
Numărul populaţiei în perioada intercensitară s-a determinat pe baza datelor de la recensăminte şi a celor din evidenţa curentă referitoare la mişcarea naturală şi migratorie. Numărul populaţiei s-a calculat pornind de la datele Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor, 18 martie 2002, cu privire la populaţia cu domiciliul în România, la care s-a adãugat sporul natural al populaţiei şi soldul migraţiei internaţionale determinat de schimbările de domiciliu, pentru populaţia la nivel naţional; pentru populaţia la nivel de localitate s-a adăugat soldul migraţiei interne determinat de schimbările de domiciliu şi numărul persoanelor cu reşedinţa în localitate.
Pentru a nu exista dubii, populaţia înregistrată în 2009 era de 21.469.959, deci, cifrele au logică.
Din cele 17,2 milioane se scad în jur de 600.000 de persoane, cei 470.000 de români cu domiciliul legal în străinătate şi în jur de 100.000 de persoane care nu au drept de vot din diverse cauze, rezultă un cvorum real de 16,8 milioane de cetăţeni români cu drept de vot. Cifră care îi include şi pe cei 2,5 milioane (sau mai mulţi) aflaţi la muncă în străinătate. La 16,8 referendumul este aproape de a fi validat (nu am lucrat cu cifre exacte, am rotunjit, astfel că în realitate poate fi un plus/minus.
În această situaţie mi se pare foarte logică opoziţia lui Traian Băsescu la revizuirea listelor electorale, care a mers până la denaturarea unei decizii a Curţii Constituţionale. Până acum, cele 1,2 milioane de „suflete moarte” au fost utilizate de toate partidele în beneficiul propriu.
Pe de altă parte, însă, această diferenţă între datele oficiale şi listele electorale se regăseşte la toate alegerile postdecembriste ceea ce te pune pe gânduri şi este posibil ca, cel puţin o parte dintre aceştia, să existe în acte şi în realitate, dar nu şi în statistici. Între 1990 şi 2009, România a pierdut aproape două milioane, adică aproape 10% din populaţie prin emigraţie şi spor negativ cu o medie de 40.000 de persoane pe an. Cele două referendumuri anterioare (1992 şi 2002) aduc împreună o corecţie de un milion de persoane, corecţii care nu se regăsesc în listele elctorale. De altfel, în 1992 avem cea mai mică diferenţă între datele din statistică şi listele electorale, aproximativ egală cu „corecţia” de la recensământ. La alegerile din 2000, diferenţa deja se dublase. În 2004 avem o creştere a listelor electorale cu aproape un milion de persoane faţă de 2000, în vreme ce la statistică este aproximativ acelaşi număr de persoane cu drept de vot ca în 2000 (cu o corecţie de 600,000 de persoane făcută la recensământul din 2002). Datele de la statistică au sens şi logică. Listele electorale, nu. Ele au crescut constant, deşi cea mai mare parte din pierderea de populaţie de 1,7 milioane s-a făcut din rândul persoanelor cu drept de vot. Oricât ar fi crescut ponderea adulţilor, datorită decreţeilor, nu este logic ca listele electorale să crească cu două milioane de persoane, mai ales că cea mai mare parte a celor care au emigrat provin din rândul lor. De altfel, datele de la INS nu arată variaţii foarte mari în fenomenele demografice.
LE:
O mistificare ce se face de către este propaganda portocalie este inocularea ideii că prin curăţarea listelor electorale de cei circa 1,2 milioane persoane înseamnă că vor fi afectate numărul de consilieri, numărul de parlamentari ş.a.md. Fals. Populaţia nu se schimbă, rămâne cea de la recensământul din 2002, actualizată cu mişcările naturale de populaţie, se schimbă doar listele electorale, respectiv 21,5 milioane locuitori. Oricum, ideea că ar fi în jur de 18,7 cetăţeni români cu drept de vot (includem aici şi pe cei cu domiciliul în străinătate) este complet aberantă, ea corespunzând unui număr de circa 23 milioane de locuitori, deoarece datele arată peste 4 milioane de români sub 18 ani, cifră care nu are cum să fie foarte departe de realitate fiindcă vorbim de naşteri şi de un segment cu… mobilitate redusă!
În opinia mea această diferenţă între cifrele din statistica oficială şi listele electorale stă la baza amânării unei decizii şi a solicitării iniţiale de a reface listele electorale. Este adevărat ce declara domnul Voineagu, „În sistemul statisticii oficiale din România nu există surse de date care să permită stabilirea numărului cetăţenilor români cu drept de vot, în sensul legislaţiei în vigoare, la data de 29 iulie 2012 sau la oricare altă dată calendaristică”, însă o diferenţă de peste un milion de persoane este ilogică. Datele de la statistică sunt susţinute deja de 3 (trei) referendumuri (chiar dacă la ultimul nu sunt date definitive şi există unele suspiciuni metodologice).
Ţinând cont că cifrele „se leagă”, în opinia mea diferenţa de 1,2 milioane este dată de neajustarea listelor electorale conform datelor de la cele două recensăminte (1992 şi 2002), care explică aproximativ un milion, restul de două-trei sute de mii în douăzeci de ani fiind explicabil prin erori „normale”. Neajustarea este oarecum logică, la alegerile din 1992 nu erau disponibile rezultatele definitive, deci listele nu aveau cum să fie „curăţate”, dar în 1996 ar fi trebuit să fi fost deja operată. De asemenea, în 2004 este posibil să nu fi fost disponibile datele finale de la recensământul din 2002 sau să nu fi fost timp, dar oricum există deja o discrepanţă enormă între listele electorale şi statistică, în anul respectiv fiind cea mai mare diferenţă.
În plus, cifra de 17,2 milioane este mai plauzibilă ţinând cont că Evidenţa Populaţiei a emis un număr de circa 15,6 milioane cărţi de identitate, diferenţa de 1,6 milioane de persoane cu buletin de tip vechi sau fără act de identitate fiind ceva mai plauzibilă decât cea de aproape 3 milioane cât ar rezulta. Conform statisticii sunt în jur de 1,3 milioane de persoane peste 70 de ani (câte se presupune că ar avea buletin de tip vechi), deci o cifră de 300.000 de cărţi de identitate expirate este mai plauzibilă decât una de 1,7 milioane.
De ce nu s-au actualizat?
Probabil că partidelor le convenea un pool de un milion de „suflete moarte” care să voteze pentru partidul lor.
Pingback: Noul erou al muncii socialiste » PoliTichii de Mărgăritar
De acord ca e aberant sa sustii ca sunt 18.7 milioane cu drept de vot.
Dar e la fel de aberant sa scoti din liste 1.6 milioane DUPA ce a avut loc referendumul care s-a bazat pe aceste date oficiale si sa-lvalidezi.
E ca si cum s-ar juca un meci de fotbal in care Dinamo da un gol chinuit Barcelonei si se apara tot meciul, Barcelona sa dea vreo 4 bare, se termina 1-0 pentru Dinamo insa dupa meci se spune: stai sa vezi ca 2 bare fac cat un gol, deci a castigat Barcelona cu 2-1!
Analogia nu este tocmai corectă. Dacă vrei să rămânem la fotbal, ar fi mai degrabă ca şi cum un meci care trebuia să dureze 90 de minute se opreşte prin minutul 75 şi se omologhează scorul din acel minut.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici analogia mea nu este tocmai corectă. Mai degrabă, avem un arbitru care a dat în prima repriză un penalty la o simulare (impunerea unui prag de validare) şi acum vrea, în compensaţie, să dea un penalty şi celelilalte echipe (solicitând nu se ştie foarte exact ce, poate ne dumirim mâine – oricum, amânânând validarea deşi lucrurile erau clare).
Pai meciul s-a incheiat. Au fost atatea meciuri in care au fost greseli de arbitraj, dar rezultatul a fost omologat.
Sa se joace alt meci, daca tin neaparat, dar nu putem nici sa scoatem dupa meci alt scor decat cel bazat pe regulile de la inceput.
Păi a zis arbitru că nu e gata. Deși ambele echipe se îndreptau spre vestiare.
Ah si inca o chestie: meciul a fost organizat de una dintre echipe care a anuntat clar inainte ca golul e gol si bara e bara (mai precis ca numarul de alegatori e 18.3 milioane).
Ţi-am zis că analogia nu este bună. Cu completarea lui Combo, analogia corectă este: arbitrul dă un penalty pentru oaspeţi în prima repriză. Până la finalul meciului, gazdele nu reuşesc să înscrie. Când toată lumea aştepta fluierul final şi victoria oaspeţilor, arbitrul acordă prelungiri „în compensare” pentru penaltiul din prima repriză, astfel că se joacă în continuare.
Nu stiu daca metaforele sportive sunt cele mai fericite, dar daca e sa intram intr-un asemenea joc poate e bine sa ne amintim ca exista si alte discipline sportive in afara de fotbal. La urma urmei, de ce n-am asemana referendumul cu un numar de gimnastica (sau sarituri de la platforma) care e evaluat de un juriu (CCR) dupa finalizarea sa? Iar juriul poate lua in considerare (si) inregistrarea video si poate tine sau nu seama si de contestatiile care se depun in timp util, precum si de tot felul de alti parametri (cum ar fi coeficientul de dificultate, i.e. cvorumul etc.) Mi se pare ca suntem mai degraba intr-un asemenea scenariu, daca tot e sa recurgem la analogii inevitabil imperfecte.