O naţiune deprimată

De ceva vreme mi se tot spune că sunt optimist, deşi eu nu m-aş caracteriza în nici un caz aşa. Dar, faptul că nu împărtăşesc depresia naţională şi nu achiesez la apocalipsa care sigur-sigur vine cred că mă face, cumva, să ies în evidenţă. Sigur, când toate jurnalele de ştiri de dimineaţă încep cu un calup consistent de accidente de circulaţie, incendii şi alte catastrofe nu ai cum să nu fii afectat. Când îţi începi ziua cu câţiva morţi, 2-3 case distruse şi apoi pe parcursul zilei tot ce înseamnă media fie te pregăteşte psihic pentru apocalipsa care vine-vine, acu-acuş, fie îţi prezintă toate accidentele de budoar ale unor panarame sub formă de breiching niuz nu mai ai timp să realizezi că suntem deja de cinci ani în „criză”, că apartamentele n-au ajuns cât un Logan, că nu sunt zeci de morţi de foame pe străzi, că din 2008 şi până azi leul a pierdut doar 25%- faţă de 1997 când în două luni dolarul se dublase, că salariul mediu azi este 800 de dolari, nu 200 ca în anii ’90, că numărul de firme care mor nu este cu mult mai mare decât cel al celor care oricum mor din cauze „naturale” (idee de afaceri proastă, management prost, fonduri insuficiente). România nu a fost dată afară din UE (atât le-ar trebui politrucilor de la Bruxelles, că şi-ar fura-o urgent de la multinaţionalele cu interese aici), nu avem tancuri ruseşti pe străzi iar cei care te abordează cu davai ceas, davai palton sunt conaţionali colourly challenged fără kalaşnikoave. Eu nu cunosc pe cineva care să ştie să facă ceva şi care să nu aibă un job. E mai greu în oraşele mici, unde nu ai foarte multe variante, dar dacă vrei cu adevărat să munceşti, până la urmă tot găseşti. Piaţa muncii chiar se confruntă cu un deficit de forţă de muncă calificată. Sigur, nu totdeauna se întâlneşte cererea cu oferta la un preţ convenabil ambelor părţi. Cel mai probabil, anul acesta România va egala PIB din 2008, anul de vârf al economiei româneşti. De anul viitor, vom fi pe plus. În ciuda modului dezastruos de guvernare al USL, fundamentele macro-economice sunt sub control şi se vor încadra în ţintele convenite cu FMI. Nu plouă cu pomeni electorale (pentru că chiar nu sunt bani). Ţinând cont că 2012 a fost un an cu doar 10 luni (o lună de iarnă şi o lună de vară fiind cu temperaturi extreme care au afectat puternic activitatea economică şi au tras în jos cam 3-4% din PIB) şi 4 guverne (îl pun la socoteală şi pe cel care va rezulta din alegeri), sunt premise ca 2013 să fie un an mai bun. Ceea ce vă doresc şi vouă.