Din august anul trecut am început căutările pentru un apartament mai mare. Fiind legați de cartier, ne-am limitat la Drumul Taberei. Cartier apărut în anii 60-70 este caracterizat în special prin apartamente semidecomandate și relativ micuțe. Cele decomandate au apărut prin anii ’80, dar sunt plantate între blocuri mai vechi și, deci, înghesuite. În general, dar fără a fi o regulă, blocurile vechi sunt mai bine păstrate decât cele din anii ’80. Piața se mișcă, în ciuda crizei, și un apartament bun nu stă pe piață mai mult de o lună. Altfel, sunt apartamente care au cel puțin șase luni și care au scăzut în perioada căutărilor noastre chiar sub pragul „psihologic” de 50.000.
Cum la cele vechi oferta de apratamente bune este rară, am început să ne uităm la apartamentele noi. Am văzut cam tot ce este pe Prelungirea Ghencea, proiecte mari, proiecte mici, și câteva din Bragadiru. Concluzia este cea din titlu. Apartamentele sunt complet disfuncționale, compartimentate aiurea, fără spații de depozitare. Cele de două camere sunt, de regulă, cu suprafețe generoase. Cele de trei sunt, în cele mai multe cazuri, apartamente de două camere recompartimentate.
Este clar că cei care le-au proiectat habar nu au ce înseamnă o familie cu un copil, care mai gătește o supă, ciorbă sau ouă ochiuri, care face aprovizionarea de la supermarket pe o săptămână/două. N-ai unde să pitești măturile și mopul, aspiratorul și obligatoria bormașină. Din punctul acesta de vedere, apartamentele vechi, inclusiv cele semidecomandate, sunt mult mai funcțional gândite.
Sufragerii cât Uniunea Sovietică (obligatoriu cu bucătărie opănspeis) și dormitoare ridicole. Stâlpi de rezistență în mijlocul camerei sau la mijlocul peretelui. Holuri inutile și inutilizabile. Două băi, dar nici o debara. Geam la baie? La ce e bun? Balcoane fie prea mari, fie incredibil de mici. Blocuri atât de apropiate încât poți face o tablă cu vecinul din blocul de vizavi punând cutia între cele două balcoane. Diferențe enorme între suprafețele din pliante și realitate din teren (în cazul unui ansamblu rezidențial, un apartament dat la 85 mp nu depășea 60, chiar și luând în considerare vorba unui dezvoltator că „un perete înghite un metru pătrat”, o vorbă destul de aproape de realitate). În plus, în zonele noi mai trebuie să te lupți și cu lipsa infrastructurii – de la șosele la farmacii și magazine.
Prețurile? În ciuda crizei nu găsești un apartament decent sub 70.000 de euro (în Drumul Taberei), asta înseamnă în jur de 1000 euro/mp. Chiar dacă apartamentul îl mai poți lua la un 65.000, mai intră în el 5000 ca să-l renovezi și dacă mai pui și comisionul agenției…). Față de 2007 când am cumpărat actualul apartament, prețurile au scăzut cu „o cameră”. La prețul cu care în 2007 luai un apartament cu 2 camere, acum găsești 3. La preț de garsonieră, iei apartament cu două camere. La cele noi, tot cam acestea sunt prețurile, de regulă includ și un loc de parcare. La cele noi te păcălesc cu suprafața „construită”, mult mai generoasă, care face ca prețul pe metru pătrat să pară ceva mai mic. În realitate, suprafețele utile sunt uneori chiar mai mici decât în apartamentele vechi.
* Titlul nu se vrea jignitor pentru minoritățile sexuale amintite, ci, pur și simplu, ei sunt cel mai departe de o familie tradițională.
Pentru toti potentialii cumparatori de apartamente noi am doua vesti, una buna si una proasta.
Vestea buna e ca arhitectii fac compartimentarea la fel cum face Reghe echipa si tactica de joc la Steaua.
Vestea proasta e ca e posibil ca si constructorul, ala responsabil de rezistenta cladirii, sa fie in aceeasi situatie cu arhitectii. De calitatea finisajelor n-are rost sa mai vorbim.
Or fi si constructorii tot… ?
In goana dezvoltatorilor pt. suprafete mari, temele de proiectare au omis spatiile tip anexa utile in viata ade zi cu zi.
La fel sunt si bucatariile fara ferestre incluse in living.
Apartamentele comuniste sunt de multe ori mai functionale la acest capitol. Cel putin ai bucatarie.
Aveti exact ce meritati. Blocurile alea sunt rezultatul legislatiei, a pretului cel mai mic, a prabusirii invatamantului in ultimii 20 de ani si, odata cu el, a bunului simt si a minimei culturi in general dar mai ales a alora care au ajuns sa aiba banii. Pe scurt, acele silozuri de oameni, cum le numesc eu, sunt rezultatul gandirii dezvoltatorului si a ce a vazut el si potentialii clienti prin alta parte dar fara sa fi inteles nimic din ce au vazut. A vrut gugustiucul „bucatarie americana” ? Pai aia s-a facut. A vrut gugustiucul sa nu mai stea in „cutiile de chibrituri”? Pai saa-i dam suprafete. Acel dezvoltator a angajat un constructor iar constructorul a angajat niste studenti „sa-i faca niste schite”. A doua zi daca s-a putut. Schitele au ajuns la un semnatar de complezenta, unul pe care-l gasesti inregistrat la OAR cu sute de proiecte intr-un an. Fireste el doar pune stampila si de aceea ia si el de o bere la fiecare semnatura. Explicatiile sunt prea multe pe segmentul asta. Caci pana la urma ce sunt arhitectii in creierii astora din Romania daca nu niste simpli desenatori? Pentru ca „investitorii” zic pana la urma asa: „pe banii mei fac cum zic eu” – gen http://www.mandriesibeton.ro/ Si daca ii zici ca il taxezi pe ora mai mult decat faiantarul atunci gaseste el pretul cel mai mic. In fond de ce nu? Pana si statul face licitatii pentru proiectare nu pe solutii ci pe pretul cel mai mic. Deci cat dati atata face. Si astept si eu cu aceeasi satisfactie meschina sa dea faliment toti astia.
Cat ai plati matale pentru un proiect si cat ai fi matale dispus sa stai de vorba, sa analizezi, sa asculti ce-ti spune arhitectul? Si, pana la urma, cand costa sa construiesti decent cel putin de la 4-500 euro in sus iar pretul terenului se apropie de sumele astea iar el se duce in pretulapartamentului … cat ar putea sa scada? Scade dar pe undeva prin Domnesti sau in alte coclauri, normal, din teren si din neajunsurile localizarii.
Ca arhitect ce nu ma incadrez in titlu urez succes in cautari si *
Reiau caci mereu am problema cu adresa blogului meu si nu trec mesajele:
[Nota CB: Rezolvat problema și am lăsat mesajul original.]
@pozedecat/adrian
e bine de ascultat și cealaltă parte. Întâmplător cunosc binișor fenomenul fiindcă am (avut) clienți 3 firme de arhitectură și nenumărate firme de construcții.
Si erau homosexuali sau lesbiene? Sau spuneau ce spun si eu? Ca poate nu evaluez eu corect mediul social care genereaza mediul construit actual.
2 firme n-au supraviețuit. A treia e în hibernare, mai rezistă prin unele proiecte în zona corporate. E un cuplu foarte talentat, cultivat, cu un simț de excepție al spațiilor.
Lucrurile sunt amestecate. Din ce am cunoscut în ultimele 6 luni nu cred că un dezvoltator ar fi refuzat un proiect bun, dacă i l-ar fi prezentat cineva. Nu cred că de la câteva mii de euro economisiți s-ar trage profitul lor. Poate la un bloculeț cu 20 de apartamente s-ar simți, că marja nu e chiar atât de mare. Însă proiecte de 4-6 blocuri sau mai multe, deja proiectul e neglijabil ca cost. Cerința lui e simplă: vrea un bloc pe care să-l vândă repede. Nu e treaba lui cu împărțirea spațiilor interioare. Am găsit chiar un proiect interesant, care îți livra spațiul deschis și tu stabileai cum să ți-l împarți. Dar nu mai avea decât la ultimul etaj și era cam în „afara razei (noastre) de acoperire”.
Dezvoltatorul se gândește doar să „scoată banu’”, arhitectul este cel mai probabil incompetent, doreii sunt cu gândul la petul de bere și parizerul de la prânz. Nimeni nu se gândește la locuire. Iar clienții cumpără ce găsesc pentru că nu au alternativă.