România are unele particularități care sunt ignorate atunci când se fac analizele economice, de aceea se ajunge de multe ori la rezultate diferite de realitate. Când eram student, la prima lecție de statistică, profesorul ne-a dat definiția materiei sale: „Statistica este acea știință care spune că, dacă eu am mâncat doi pui și tu n-ai mâncat nimic, am mâncat fiecare câte un pui. De aceea, aveți grijă cum vă folosiți de statistici.”
În România avem 47% din populație care locuiește la țară. În proporție de peste 90% (din păcate, nu există prea multe date relevante), această populație nu participă la economie. Nu produce nimic, nu este fiscalizată, nici nu beneficiază de mare lucru. Produce pentru autoconsum și își este în mare parte suficientă sieși. Dacă împărțim PIB doar la cei care participă efectiv la producția lui, PIB/capita se dublează și România ajunge la nivelul Croației și Estoniei, peste Ungaria sau Polonia. Nu este chiar întâmplător că Mugur Isărescu a spus că „Bucureștiul este deja în zona euro”. Aici PIB este de circa 21,000 de euro, adică undeva la nivelul Portugaliei. Cum cel puțin 30% din economie este „neobservată” (așa cum am văzut că traduc băieții de la publicații biznis), și PIB crește în consecință.
Legat de economia subterană, dacă în celelalte țări aceasta este apanajul industriilor ilegale (jocuri de noroc, prostituție, droguri), la noi este vorba de toate tipurile de activități economice. Șansele de a primi bon fiscal la o cârciumă sau magazin de cartier sunt similare cu cele pe care le are Steaua să câștige Liga Campionilor.
Revenind la cei 47%, soluția nu este, desigur, să-i ignorăm, așa cum au făcut toate guvernele de până acum. Din nefericire, problema lor va fi rezolvată de… demografie. Să luăm un exemplu, pe care îl cunosc foarte bine: județul Teleorman. Județ agrar, cu o populație în vremurile cele mai bune mai mică decât un sector din București (în jur de 400.000 de locuitori, din care în jur de 150.000 erau populație urbană). În anii ’70, probabil că cifrele erau undeva la jumătate. Alexandria nu sărea de 40.000 de locuitori, Roșiori și Turnu în jur de 20.000, Zimnicea și orașului marelui om politic Adriean Videanu, Videle, doar niște comune mai mari. Dezvoltarea „multilaterală” a României din vremea comunismului a adus pe lângă CAP (Cooperativă Agricolă de Producție), SMA (Stație de Mecanizare a Agriculturii) și primele fabrici. La Alexandria o fabrică de rulmenți în cooperare cu japonezii (și pe care aceștia și-au „recuperat-o” după Revoluție) și una de panouri și tablouri electrice, la Roșiori una de reparat material rulant, la Turnu celebrul combinat, la Zimnicea o fabrică de țevi sudate și la Videle ceva petrol. Pe lângă acestea, ceva făbricuțe de interes local. În Alexandria o fabrică de panificație, ceva confecții metalice, o filatură, ceva prefabricate pentru construcții. Cam atât.
După revoluție, acest pospai industrial a scăpătat. Spre deosebire de alte părți, nu a căzut pradă privatizărilor frauduloase și cam toate mai există și acum, însă cu 10-20% din angajați. În satele județului, s-a cam dus dintre noi generația șomerilor de la CAP. Generația navetiștilor, unii dintre ei apucând chiar să primească de la întreprindere apartament la oraș, și care a fost prima „promoție” de șomeri din economia românească, este cea care mai ține acum agricultura de subzistență. Sunt și ei în jur de 60 și peste. Pentru ei, granițele s-au deschis prea târziu. Copiii lor sunt „căpșunari”, ei având vârsta potrivită când s-au deschis granițele. Nu cred că se vor mai întoarce, deși mulți și-au luat apartamente/construit case aici. Care stau goale. Când se vor duce „navetiștii”, satele vor rămâne pustii. Ei sunt generația de sacrificiu. Plecați din sat fără a mai fi țărani, ajunși la oraș fără a deveni orășeni, reîntorși la țară prea bătrâni pentru a mai redeveni țărani. Ca sociolog, probabil că fenomenul este extraordinar de interesant.
Ca Teleorman sunt cam toate județele din Sud și Est – Giurgiu, Ialomița, Călărași, Buzău, Vrancea și tot restul Moldovei, mai puțin Iași, Brăila și Galați. Nu întâmplător ele sunt dominate de „baroni”, care împart discreționar fondurile de la bugetul de stat. ZF se miră că baronii nu au încurajat investițiile. Cum să le încurajeze? Ce atuuri pentru investiții există? Forță de muncă slab calificată și destul de puțină numeric, mai ales după 2007. Fără tradiție industrială, cu o populație urbană redusă și cu venituri mici. De ce să deschizi o fabrică la Alexandria, Urziceni, Slobozia, când poți să o faci în București sau Ilfov la doar o oră distanță? Oricâte facilități le-ar acorda autoritățile, asta nu suplinește dificultatea de a găsi angajați calificați sau o piață sustenabilă.
Încetul cu încetul terenul va ajunge la marii latifundiari sau la străini, iar localnicii „la loc cu verdeață”, rezolvându-se astfel o mare problemă socială. Trebuie doar puțină răbdare.
O fabrică presupune activitate manufacturieră. Prin urmare locaţia contează mai mult din punct de vedere al costurilor cu mâna de lucru și cu transportul materiei prime sau produselor finite. Dacă studiul de fezabilitate al investiţiei arată că „la ţară” e mai ieftin, atunci acolo va merge fabrica. E aceiași situaţie că la chinezi. Chiar cunosc caz de producător de afișaje cu LED-uri care și-a luat familia şi s-a mutat din Bucureşti la Calafat din raţiuni de costuri de producţie.
Apropo, şi Electrotel cică ar fi fost recuperată de la Moeller. Şi de câţiva ani o firmă din grupul lor tot face teste pe iluminat cu LED-uri. Dacă ai nevoie să îţi dau numărul de telefon al directorului de la Alexandria.
De fapt, problema principală „la țară” este calificarea redusă și slaba disciplină datorită lipsei de cultură urbană și industrială, astfel încât, per total, costurile ajung comparabile. Sunt și domenii de activitate care pot funcționa cu persoane necalificate și cu o fluctuație mare de personal, dar nu sunt foarte multe și nici acelea nu pot funcționa așa pe termen lung.
Pentru munci repetitive, pe bandă, nu îţi trebuie calificare. Îţi dau exemplu Delphi Packard. 3 fabrici în România, câteva mii de angajaţi veniţi de pe sate, fluctuaţie mare de personal. Calificarea se face, ca în orice flux de producţie, la locul de muncă.
Serios, un robot de bandă e mai calificat decât corespondentul său uman.
cine sau ce anume ne spune noua, natiei umane, ca trebuie sa „evoluam”, sa ne industrializam si sa ne urbanizam? orasul este un conglomerat artificial in care traiesc cele mai ciudate specimene de pe pamant. de unde atata dorinta de impachetare a populatiei pe metru patrat? doar de dragul dezvoltarii si pentru ca se poate? sau de dragul exploatarii?
Pentru că pământul este finit, iar orașul este o formă de organizare socială superioară satului.
În plus, un robot nu bea (deși am putea spune că o poate „lua pe ulei”) și nici nu lipsește de la serviciu că are de prășit la porumb. Numai că robotul acela costă la fel și la Scaieții din Deal și la București (sau un oraș mare). Deocamdată s-a investit în România fiindcă munca a 10-20 de dorei pe 10 ani e mai ieftină decât un utilaj. Abia când nu va mai fi va începe distracția.
@Cristi: Da, robotul costă la fel. Costurile ulterioare sunt însă mai competitive. Nu trebuie să ne facem griji pentru „terminatori”. Momentan capacităţile de producţie migrează geografic în funcţie de costuri, operând tot cu oameni. Când costurile de implementare a roboţilor vor scădea, desigur în domeniile unde se pot implementa, oamenii se vor reinventa pe meserii care necesită skilluri umane.
@anonim: Susţin explicaţia pe care a dat-o Cristi. Oraşele nu le-am inventat noi. Ele există de când lumea. Nici măcar zgârie-norii nu sunt o invenţie recentă sau occidentală. Şi nici globalizarea, într-o formă sau alta 🙂
1. Când Răposatul Ceaşcă a renunţat brusc la „perioada lui liberală”, în 1979, populaţia rurală era de 75%. (În 1938 era puţin peste 80%.)
2. Când s-a terminat „epoca raţiilor şi cozilor”, populaţia rurală era de 45%. Pe hârtie. Fiindcă multe „oraşe” au administraţie publică de comună şi cultura sapei şi a greblei, chiar dacă, aşa cum zice Guvernul, „au indicatorii economici necesari pentru a fi oraşe”.
3. În statele dezvoltate, populaţia rurală e sub 10%, iar agricultura este mult mai eficientă. S-a spus că în 2011 eram în Top 10 mondial la porumb. În 1977 eram în Top 5. În ambele cazuri, Nr. 1 şi 2 (SUA şi China) ne depăşeau de câteva zeci de ori, deci prezenţa în top lângă ei era nesemnificativă.
~Nautilus
@Nautilus
Cifra de 75% în 1979 mi se pare cam mare. Industrializarea a început la sfârșitul anilor 60, o evoluție de 5% în 40 de ani mi se pare puțin. [LE În 1985 s-a ajuns la 50%, deci clar 75% în 1979 este imposibil.]
Pe de altă parte, în mărețul județ Giurgiu avem orașele Mihăilești și Bolintin. Asta ca să nu fie Giurgiu singurul din județ. în Ialomița ai Amara, Fierbinți, Căzănești, Țăndărei…
@Vlad
Dacă citeai articolul, vedeai că am menționat că există o diferență între economia noastră subterană și economia lor subterană. În al doilea rând, ei nu prea mai au țărani, au fermieri care, da, sunt fiscalizați. Ți se pare că Bucureștiul este ideal? De ce să nu pot compara PIB București cu orice alt PIB? Nu se compară PIB Luxemburg cu PIB Rusia, de exemplu?
Asteptam soluti salvatoare pentru satul romanesc. Daca nu se grabesc, oamenii se vor complace situatiei si cand vor fi pusi in fata schimbarii o vor refuza.
Auzi da in Portugalia si toate celelalte pe care le depasim noi astia tari si muncitori si eficienti n-or exista tarani nefiscalizati? sau economie subterana? Compari idealul de la noi cu media de la ei – super!
Pingback: Guvernul Ponta, mai 2012 - Page 576