O frică ce nu păzeşte nimic…

Un proverb românesc spune că „frica păzeşte bostănăria”. Partidele româneşti sunt în momentul de faţă dominate de frică, din păcate însă este vorba de o frică neproductivă, izvorâtă din modelul bolşevic de a face politică perpetuat de Ion Iliescu şi exacerbat de Traian Băsescu, pe baza căruia „cine nu e cu noi, este împotriva noastră” şi trebuie exterminat. Istoria însă ne-a demonstrat că acest model nu este viabil pe termen lung, PSD-ul însuşi plătind şi azi tribut mineriadelor şi ajungând azi de la o simpatie de 80% la o antipatie similară.

În perioada de „sfântă mânie proletară” a lui Ion Iliescu împotriva boierilor şi a intelectualilor, România a stagnat din punct de vedere economic şi social, aşa cum stagnează de doi ani de zile la umbra scandalurilor iniţiate de preşedinte. Emil Constantinescu şi PNŢCD au fost învinşi, printre altele, şi de faptul că nu au adus un model diferit de a face politică, perioada respectivă fiind caracterizată şi de o încrâncenare faţă de PSD.

Această încrâncenare nu a ajuns însă şi la nivelul populaţiei, aceasta votând masiv pentru social-democraţi atât în 2000, cât şi în 2004, cu toată agresivitatea campaniei pentru aceste din urmă alegeri. Rămân la părere că scorul actual al PSD-ul reflectă mai puţin aversiunea electoratului faţă de acesta, cât mai degrabă dezamăgirea faţă de incapacitate de evoluţie a acestuia şi faţă de o conducere haotică incapabilă să emită mesaje către electoratul său. Populaţia rurală şi cea asistată care constituia baza electorală a PSD – România lui Adrian Năstase – a fost abandonată complet de partid fără însă ca acesta să se concentreze pe identificarea unui alt target electoral. O serie de măsuri luate de guvernul Adrian Năstase (şi care, sunt convins, au contribuit din plin la scorul din 2004, în ciuda campaniei adverse negative) cum ar fi „cornul şi laptele”, „ordonanţa mamelor” – pe baza căreia multe tinere mame au obţinut un venit mult mai mare decât ar fi obţinut dacă lucrau – sau programul de construire a sălilor de sport ar fi putut fi speculate de conducerea partidului pentru apropierea de un alt tip de electorat, tânăr, preponderent urban, nu neapărat sărac.

Graţie campaniei electorale permanente şi incapacităţii de a răspunde a social-democraţilor o parte din acest electorat a fost deturnat către PD şi convins să urască PSD-ul, identificat cu sursa tuturor relelelor (nu că ar fi foarte departe de adevăr…). Din păcate însă, acest gen de măsuri vin în contradicţie cu politica liberală (de dragul argumentului, presupunem că liberalii au o politică), astfel încât o colaborare la guvernare între cele două partide este foarte dificilă, dificultate sporită şi de balastul pe care îl cară după el PSD-ul (Iliescu, Văcăroiu, Iorgovan, Păunescu, Hrebenciuc & Co.) balast care greu ar putea fi acceptat de electoratul de dreapta al PNL (şi nici de electoratul „taliban” al PD-ului).

Pentru a ieşi din stadiul de „soluţie imorală”, de amantă cu care nu te poţi întâlni decât pe furiş fără a putea oficializa vreodată legătura, PSD-ul trebuie să „se reformeze”, să găsească o cale de mijloc cu „balastul”, dar şi să comunice eficient cu electoratul. Datorită situaţiei politice confuze în momentul de faţă, singura soluţie politică este colaborarea între două forţe politice. Numai că în momentul de faţă, toate trei se tem una de cealaltă. PNL se teme de Traian Băsescu şi de faptul că o colaborare cu PSD-ul va fi penalizată electoral, PSD-ul se teme de Traian Băsescu şi că o colaborare cu PNL-ul îi va îndepărta şi puţinul electorat care i-a rămas, iar PD-ul se teme… că popularitatea lui Traian Băsescu va scădea înainte de alegeri şi că PNL şi PSD s-ar putea alia împotriva sa. Deocamdată, PD-ul deţine un „cap de pod” important – mai degrabă la nivel simbolic – în PSD, este vorba de „grupul de la Cluj” şi de câţiva lideri locali. Tentativa de re-facere a unui cap de pod şi în PNL – au avut unul, dar a fost exclus – a eşuat.

Dacă vor să schimbe ceva şi să desumfle balonul Traian Băsescu, în vederea alegerilor din 2008, PNL şi PSD ar trebui:

• să ignore PD-ul şi pe Traian Băsescu şi să înceapă o abordare pozitivă;
• să negocieze un program comun de guvernare şi să se prezinte cu o echipă guvernamentală solidă;
• PSD-ul să-şi asume în mod explicit erorile trecutului;
• să încerce să explice electoratului propriu că pur şi simplu altfel nu se poate şi că nu este obligatoriu ca două partide politice rivale să se urască.