PD, încotro?

Partidul prezidenţial este de ceva vreme într-un con de umbră şi agitaţia frenetică a lui Emil Boc nu reuşeşte deloc să-l aducă în prim-plan nici măcar pe la mass-media prietene, tot ceea ce reuşeşte să facă micuţul lider de la Cluj fiind să stârnească zâmbete ironice. Domnul Boc se agaţă ca înnecatul de un pai de ideea taxei auto, idee care nu reuşeşte să mişte prea multă lume în ciuda campaniei masive făcută de Realitatea tv.

De o bună bucată de vreme, PD nu mai reuşeşte să facă absolut nimic. În Parlament nu sunt în stare să depună moţuni de cenzură fără să se bâlbâie, organizaţia de tineret se transformă într-un UTC penibil, la doar două voturi distanţă de o unanimitate jenantă chiar şi pentru fata preşedintelui, găsirea unui candidat pentru Bucureşti devine pe zi ce trece mai încurcată semnalând probleme adânci în interiorul partidului, partidul nu progresează nici măcar în sondajele prietene, abia trecând de 30%, izolarea politică îi limitează drastic opţiunile…

De ce nu „mişcă” PD? Răspunsul cel mai simplu este că nu doar că nu s-a constituit într-o aternativă, tot ce a scos la înaintare fiind papagali penibili ca Boc sau Flutur, expiraţi ca Stoica şi Stolojan, indivizi cenuşii ca Cezar Preda sau … ca lector doctor Elena Udrea. Comportamentul previzibil şi de cele mai multe ori jenant al susnumiţilor a făcut multă lume care altfel i-ar fi considerat o alternativă să renunţe dezamăgiţi.

În momentul de faţă, pentru PD au apărut câteva ameninţări semnificative care pun în chestiune chiar statutul lor proaspăt dobândit de cel mai mare partid din România.

• Certitudinea plasării în opoziţie. Va fi cel mai important test pentru unitatea partidului şi pentru succesul campaniei de racolări de traseişti politici. Acum, că PSD este condus de Adrian Năstase, PD nu are nici o variantă pentru a accede la putere, trebuind să se mulţumească doar cu poziţiile din administraţia locală şi cele din Parlament, poziţii destul de vulnerabile la presiunile administraţiei centrale, mai ales în zonele subdezvoltate. Decamdată, PD mai deţine încă unele instituţii descentralizate de unde PNL nu a reuşit să-i îndepărteze, dar le va pierde după alegeri. Se mai aşteaptă încă minuni de la Traian Băsescu, dar pe măsură ce se vor apropia alegerile şi vor observa că partidul stagnează este posibil să înceapă regrupări, dispute între democraţi şi puciştii lui Stolojan care vor influenţa efortul electoral.
• Impotenţa politică. Datorită izolării sale şi a lipsei de viziune, de idei şi de resurse umane decente, PD este o formaţiune politică impotentă, incapabilă de iniţiative cu adevărat semnificative. Partidul stă cuminte la umbra lui Traian Băsescu şi păstrează un „low profile” neproductiv pe termen lung. Ideea clasei care ascultă cuminte de domnul diriginte poate fi o glumă de campanie reuşită, dar realitatea a demonstrat că nu a avut efectul scontat. Resursele lui Traian Băsescu sunt (din ce în ce mai) limitate şi dacă partidul nu face ceva care să-l ajute vor apărea vremuri grele pentru ambele părţi. Acolo unde unde există competenţă şi dedicaţie, PD domină autoritar (cazul Negoiţă, de exemplu) însă astfel de zone sunt relativ puţine, restul datorându-şi performanţa reuşitelor prezidenţiale.
• Un nou inamic. Până la revenirea lui Adrian Năstase, PD-ul nu avea decât un singur adversar, care avea un călcâi al lui Achile uşor de lovit: PNL şi, respectiv, incompetenţa multora dintre membri cabinetului. Ieri, Călin Popescu Tăriceanu a reacţionat foarte bine, punându-l la punct pe Păcuraru şi Adomniţei, gest care, coroborat cu criticile altor membri PNL schimbă un pic datele problemei prin recunoaşterea slăbiciunilor şi mutând cumva spre Traian Băsescu vina pentru incompetenţele proprii: „Ştim că avem şi miniştri mai slabi, dar nu putem să-i schimbăm din cauza războiului cu preşedintele”. Intrarea în arenă a lui Adrian Năstase introduce în ecuaţie un nou adversar politic, asupra căruia armele nu prea mai au efect, ele fiind folosite deja de trei ani de zile. Ca orice medicament dozat greşit, în loc să vindece duce la imunizarea virusurilor. Orice atac la adresa acestuia nu va face decât să repete acuzaţii vechi. (Trebuie notat că nu cred că Adrian Năstase va putea duce la oprirea trendului descendent al PSD, ci, eventual, la limitarea vitezei de pierdere electorală. Pe de altă parte însă, el va aduce coerenţă şi organizare într-un partid aflat în derivă. Năstase şi Iliescu au acum un potenţial electoral limitat la maxim 15-16%.) Cu un PNL care răspunde din ce în ce mai eficient şi cu un PSD care îi va ataca, PD va avea dificultăţi în a mai puncta decisiv la capitolul imagine, creându-se premisele pentru scăderi.
• Oala sub presiune. PD a rămas singura organizaţie politică dominată copios de o singură persoană. Până şi la PRM şi PC există contestări ale liderului şi dezertări. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de liniştea afişată. Se ştie că apele liniştite sunt adânci şi PD ascunde multe frustrări care vor izbucni la un moment dat. Nu mă aştept la demisii spectaculoase ori la contestări zgomotoase, însă pariez că vor exista organizaţii care vor trage mai puţin la alegeri, mai ales acolo unde candidatul va fi de la „ceilalţi”.
• Absenţa ideologiei. PD are o problemă şi cu ideologia. Atâta timp cât Traian Băsescu era o locomotivă eficientă, acest aspect nu mai conta. Acum, avem un PNL care are o şansă majoră de a se poziţiona ca partid de dreapta ca urmare a disputei Adrian Năstase-Traian Băsescu („doi foşti comunişti”), iar PSD revine în prim-plan ca reprezentant al stângii blocând culoarul de stânga. Strategic vorbind, PD nu mai are decât alternativa de a-şi accentua discursul anti-sistem, însă un astfel de discurs are toate şansele de a-i plasa în permanentă opoziţie. Părerea mea este că PD ar trebuie să revină la poziţionarea de centru-stânga, deoarece PSD, prin noii vechi lideri nu poate acoperi decât zona nostalgic-comunistă mai degrabă decât stânga modernă. Pentru asta nici nu ar trebui să iasă din partidul popular european unde îşi poate consolida poziţia. Ideea de partid „catch-all” poate fi tentantă şi interesantă însă nu poate asigura decât un succes efemer. La fel şi discursul anti-sistem trimite la marginalizare politică şi opoziţie perpetuă. PD trebuie să-şi găsească o albie proprie în zona „clasică” dacă doreşte să aibă consistenţă şi credibilitate. Altfel, vor fi prizonierii unui electorat extrem de volatil, gata oricând să plece la un alt partid care ţipă mai tare sau are propuneri şi mai populiste.
• Inconsistenţa liderilor. În ciuda presei negative, atât în PSD, cât şi în PNL sunt uşor de identificat şi profesionişti, oameni capabili, dincolo de orice contestaţie, în ciuda încercărilor ventilatoarelor de a-i umple de rahat conform ordinelor primite. La PD, dincolo de Negoiţă cam bate vântul. Singurul criteriu de promovare în partid pare a fi obedienţa şi viteza la limbi pe minut. Nu poţi să vii cu un discurs despre reformarea clasei politice şi principalul purtător de cuvinte să fie lector doctor Elena Udrea sau Emil Boc. Nu poţi să vorbeşte de profesionalism şi să vii cu Cristina Pârvulescu, Ene Dinga sau Gheorghe Dobre. Nu poţi să vorbeşti de corupţie când îl ai în partid pe Adrian „bordură” Videanu, iar bunica doamnei senator Cornelia Cazacu, la respectabila vârstă de 80 de ani, este principalul asfaltator al Capitalei. Merge o vreme, după care însă diferenţa între vorbe şi fapte scoate la iveală demagogia. Mai ales că acuma ei sunt liderii, iar ceilalţi challangeri.

• Epuizarea temelor de campanie. Fiind într-o campanie electorală permanentă de peste trei ani de zile, PD a epuizat cam toate temele şi nu prea mai are ce să aducă nou. Corupţia este deja fumată şi neinteresantă, mai ales în condiţiile în care o bună parte din liderii PD sunt ei înşişi vulnerabili. Anticomunismul nu funcţionează şi nici deconspirarea Securităţii ceauşiste din acelaşi motiv. De partea cealaltă însă, adversarii pot puncta decisiv, acuzaţiile la adresa liderilor PD, cu excepţia lui Traian Băsescu, fiind, în general, „marfă proaspătă”. Iar dacă democraţii vor veni tot cu clasa în campanie, impactul va fi unul şi mai slab. Coroborat cu prezenţa lui Adrian Năstase, impresia pe care o pot lăsa este de deja-vu, un film în reluare. Iar spectatorii plictisiţi vor schimba programul.