Multă lume pare să atribuie PSD creșterea sentimentului anti-european din România. Țara noastră a fost multă vreme o campioană a europenismului, astfel că scăderea gradului de favorabilitate sub 50% pentru prima oară a surprins pe multă lume.
Pe de-o parte, asistăm, în mod evident la cea mai catastrofală Comisie. Criza de „sciatică” a lui Jean-Claude Juncker va fi greu de uitat pentru oricine. De asemenea, politica privind migrația, Brexitul sunt catastrofe politice majore care au condus la slăbirea coeziunii europene.
Dincolo de asta însă, ceea ce se uită este că sentimentul eurosceptic a pornit de la celelalte țări estice – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria – pe de-o parte mult mai integrate și care au profitat mai mult decât România de apartenența la UE. PSD este doar „monkey sees, monkey does”, practic PSD nu mai are competențe externe de la Adrian Năstase încoace, nici ideologie proprie, nici o strategie propriu-zisă. Momentan are doar un proiect economic care, până acum a produs rezultate bune, dar despre asta altă dată.
A explica totul prin „evoluția populismului” este mai degrabă o confuzie între cauză și simptom. populismul și eurosceptismul sunt mai degrabă produse de același factor declanșator. Decuplarea clasei politice de nevoile reale ale oamenilor. În lipsa unui răspuns de la politicienii „clasici”, oamenii au început să caute alternative.
În România, momentul de ruptură a fost referendumul din 2012 pentru demiterea lui Traian Băsescu. Acela a fost și momentul care a consolidat PSD. A urmat apoi dezamăgitorul episod Cioloș, a cărui guvernare a cam demolat mitul „tehnocratului”.
În celelalte țări, fenomenul s-a întâmplat mai devreme, iar faptul că este vorba de ceva transnațional ar trebui să pună pe gânduri Comisia. S-a preferat însă o respinge a acestuia pe motiv de „iliberalism” de fiecare dată când vor să încondeieze tendințe ori abordări care nu le convin, ca, de pildă, promovarea de linii independente pe la Varșovia sau Budapesta, respingeri de politici impuse de la Bruxelles în materie de imigrație și, ce să mai vorbim, de incriminări ale „Europei cu două viteze” sau de susțineri ale unei „Europe a națiunilor”. Tot ce nu împărtășește directivele de la Bruxelles, care, de la o vreme sunt dominate de dubla măsură, este taxat ca „iliberalism”. În România, toți politicienii fac oricum sluj cum se răstește cineva de la Bruxelles la ei și au comportament tranzacțional, așa cum a fost dintotdeauna, încercând să cumpere bunăvoința. De aceea, România nici nu este inclusă în grupul celorlalte țări, acestea evitând mai degrabă asocierea.
În România se mai petrece un fenomen, despre care nu am cunoștință să existe în celelalte țări din est. „Elitele” europeniste combat „pericolul iliberal” cu mijloace și idei ne-democratice, precum limitarea dreptului la vot al „prostimii”, de exemplu. Transformarea PSD în „răul absolut” care aduce în România apocalipsa – de exemplu, „scoaterea României din UE” – nu face decât să accentueze o falie între așa-zisa „elită” și o bună parte din restul populației. Nu trebuie uitat însă că ultimele alegeri au arătat că PSD are un profil ușor diferit de cel vehiculat în dezbaterile actuale.
Problema este că România nu a avut niciodată o elită intelectuală democratică. De la Eminescu prin Nae Ionescu la Liiceanu, discursul elitei intelectualilor este unul excluziv, discriminator și în esență ne-democratic. Acest lucru a condus la apariția unei minorități, în multe cazuri, cu un nivel de trai peste medie, care vor să le ia dreptul de vot sau doar le reproșează isteric că votează greșit, care, însă folosesc aceeași dublă măsură ca și UE. Pentru aceștia, orice încălcare a regulilor este OK atâta timp câte este făcută de cine trebuie, contribuind astfel la o consolidare a PSD, dar și la o validare a discursului acestuia.
Problema este că, atâta timp cât nu se vor adresa cauzele și se va păstra aceeași atitudine duplicitară – noi vrem egalitate, dar nu pentru căței – falia va crește, atât între estici și Europa veche, cât și intern, între grupul europenist și restul.
