Fiind carantină, am stat mai mult în casă, am sărit din link în link, am ajuns să cunosc mai mulți oameni, să citesc mai multe tâmpenii ca de obicei și am realizat că există deja o nouă specie de oameni. Homo onlinenis.
Sunt oameni care, încă de dinainte de a fi o necesitate își reduseseră interacțiunea cu viața reală. Totul se desfășura pentru ei online. Cumpărau exclusiv online, primeau totul prin curier, simpla idee de a fi într-un magazin fizic sau a mai desfășura o activitate off-line era „so 90s”, o treabă pentru înapoiați. Nu mai sunt cazuri izolate, sunt deja un grup semnificativ numeric și, logic, destul de vizibil.
Concediile, călătoriile, ieșirile la o bere nu erau forme de interacțiune cu alți oameni sau culturi, ci material de online. Poze, zeci de giga de poze și nici o emoție. Pur și simplu, pentru mulți dintre ei, nu dispăruse numai off-line-ul, ci se vede clar o incapacitate de a mai înțelege că există și viață în afara internetului, că, totuși, viața e complexă și sunt multe lucruri pe care nu le poți face online sau nu pot fi „digitalizate”.
Asta mi-aduce aminte că, în 2003, se lansa cu surle și trâmbițe o chestie numită Second Life și toți „experții” ne avertizau că firmele care nu vor fi prezente în realitatea virtuală vor pieri. Acum avem, în sfârșit, un prim lot de rezidenți care și-am cam rupt cordonul ombilical de realitate. Pentru ei carantina reprezintă paradisul. Deja am văzut două articole în care unii spuneau că nu vor să iasă chiar dacă se dă drumul.
Nu am date despre ce se întâmplă în „afară”, dar bănuiesc că acolo fenomenul este mai accentuat, mai ales în țările tehnologizate. O să fie interesant.
