120

120 de zile de război în Ucraina. De ceva vreme ne aflăm în faza unui război de uzură, în care modificările teritoriale sunt nesemnificative, crește doar amploarea distrugerilor. Practic, totul a devenit o cursă „cine crapă primul”. Putin speră că „foametea” e prietena sa, Ucraina speră ca SUA și Occidentul să continue sprijinul astfel încât primii să cedeze rușii.

Simpatizații lui Putin accentuează câștigurile financiare pe care le are Rusia, doar că banii ăștia sunt arși de ucraineni și probabil nu vor fi suficienți să astupe găurile din ce în ce mai mari în economie. Vând gaze și petrol, dar deja la jumătate de preț față de alți producători. Economia se resimte puternic. Firmele occidentale încep să concedieze angajații pe care în perioada asta i-au susținut pe ideea că „se termină repede”. Plecarea occidentalilor nu creează doar simpla problemă a șomajului, ci și a accesului la tehnologie și know how, iar înlocuirea cu varianta chinezească are limite pe care momentan nu este foarte clar cât este dispus Beijingul să le depășească.

Știrile cu Lada fără ABS, airbaguri și motoare poluante e doar aspectul cel mai vizibil. Interesant va fi cum va fi gestionată situația cu flota aeriană, unde regulile de mentenanță sunt mult mai stricte, că Rusia nu e chiar o țară mică. La fel o să fie o problemă chiar și în industria extractivă, unde mentenanța câmpurilor de extracție era făcută de occidentali. La fel și la trenuri, metrou… Nu sunt chestii spectaculoase, foarte vizibile și nici cu evoluții rapide. Dar ele se întâmplă, pas cu pas. Este ce s-a întâmplat în economia românească la începutul anilor ’80. Noi în 1989 încă mai produceam Renault 12 din 1969, în vreme ce Renault avea deja 2 generații – Renault 18 și Renault 21 (BTW, urmașa Daciei 1300 a fost Laguna, lansată când încă la Pitești se producea modelul din 69).

Rusia pare să aibă în continuare resurse, și umane și materiale, de a continua războiul la nivelul acesta, deși este evidentă o reducere și că s-a cam ajuns la fundul depozitelor, devreme ce s-a ajuns la aducerea pe câmpul de luptă a tancurilor din anii ’60 (OK, trebuie spus că sunt modernizate în anii ’80, cam ca MIG-urile noastre).

Sigur că susținerea populară este în continuare mare și sunt slabe speranțe să apară vreo revoltă sau o opoziție serioasă la regimul lui Putin, iar povestea cu cancerul e ca povestea cu cancerul lui Ceaușescu, apărută prin 85-86 când se accentua și la noi criza economică. E interesant de urmărit retrospectiv evoluția propagandei ruse, de la „îi facem praf”, „distrugem Occidentul cu nucleara” până la recentul „las că fac foametea și vin la noi să ne ierte”. Agresivitatea s-a redus destul de mult. Putin însuși e mai „moale”.

Așa cum am zis, Rusia se transformă într-o Coree de Nord, populația pare de acord cu asta, chiar împăcată cu ideea. Sărăcia și decalajul tehnologic e ceva normal în Rusia, sentimentul de victimă bine înrădăcinat („noi vrem, dar Occidentul cel rău nu ne lasă”, „noi suntem speciali”).

Pe de altă parte, zona ocupată din Ucraina este distrusă, economic și social. Încep să apară și în Ucraina semne de demoralizare, oboseală. Economic este foarte greu. Și economia europeană se resimte, parcă începe și publicul să-și piardă interesul. Blocajele economice cauzate de război se vor agrava și mai mult, crescând presiunea asupra guvernului. Însă Ucraina are perspectiva aderării la UE, este clar că va fi puternic ajutată să se reconstruiască după război, ceea ce nu se va putea spune despre Rusia, nefiind șanse ca sancțiunile să fie ridicate prea curând. Occidentul este deja împărțit între sprijinirea Ucrainei și presiunea încheierii unui acord (ce pare să fi fost rostul vizitei recente ale lui Scholz, Macron și Draghi la Kiev). Mi se pare clar că Occidentalii nu știu ce vor și nu știu cum să obțină ceea ce ar vrea în relația cu Ucraina și Rusia. Pe de altă parte, acceptarea unei pierderi teritoriale de partea ucraineană, indiferent de guvern, e o opțiune care mi se pare imposibilă.