Ia-l de pe mine, că-l omor

Declarația lui Orban sună a „ia-l de pe mine că-l omor!”. E interesant că în ultima vreme se înmulțesc apelurile pentru pace din partea Rusiei. M-a surprins numărul incredibil de mare de oameni veniți la înmormântarea lui Năvalnîi. Sigur, nu trebuie să ne gândim acum că mâine iese lumea în stradă să-l dea jos pe Putin.

Pe de altă parte însă, într-o dictatură, „contractul social” e simplu: drepturi contra prosperitate. Or, de 2 ani de zile prosperitatea rușilor se tot diminuează. De unde înainte erau imperialii care disprețuiau „coloniile”, acum nu mai pot ieși din țară, nici măcar prin Turcia. Micile „bucurii” ale vieții se procură „pe sub mână”. Încă nu au apărut restricțiile la mâncare și băutură, în orașele mari încă mai este aparența unei normalități prospere, dar în iarna asta prin unele orașe s-a tremurat. Dronele au început să explodeze și pe teritoriul rusesc.

Vremurile în care „tovarășul” se vedea cu mai marii lumii s-au dus, sportivii ruși nu mai concurează decât pe șestache, pe front nu prea sunt vești bune, Rusia a pierdut de 5 ori mai mulți oameni în 2 ani de „operațiune specială” decât în 10 ani de Afganistan. „Șurubul” se tot strânge și în schimb Țarul nu mai oferă nimic, nu prea mai există motive de mândrie națională.

Ceasul ticăie și pentru Putin, nu doar pentru Ucraina. Lipsa armelor nu e doar problema Ucrainei, ci și a Rusiei. Rezervele trimise de Iran și Coreea de Nord anul trecut par a fi epuizate și, deși economia lor a trecut în regim de război, nu poate face singură față consumului enorm de resurse, mai ales că vorbim de calibre specifice. Ajutorul dat de China este pe furiș, redus mult față ne necesități, fiindcă și chinezii au problemele lor.

Dacă despre Europa am tot aflat că „nu face față producției de război”, realitatea este că nimeni nu poate rezista unui asemenea consum. Până acum, conflictele regionale au fost de dimensiuni reduse, care nu au necesitat asemenea resurse. Cu ocazia asta, Rusia a consumat resurse acumulate în 30-40 de ani, chiar și mai mult în cazul tancurilor sau tunurilor.

Cu toate că Ucraina se plânge pe față că nu mai are resurse pentru a rezista, cu toate acestea, Rusia cea puternică și dotată cu „armament modern de ultimă generație dezvoltate de colectivele de ingineri și specialiști sovietici” nu reușește să avanseze sau să facă altceva decât să trimită rachete la grămadă lovind ținte civile pentru că nu mai au acces la sisteme performante de ghidaj, deci le trag la întâmplare.

Dezvăluirile privind gradul de penetrare a serviciilor germane de informații – Wirecard, discuțiile privind bombardamentul Odessei – arată că Rusia începe să piardă și războiul informativ par să indice o operațiune de curățenie mai amplă (cu ceva ecouri și printre agenții locali de influență). Declarațiile belicoase ale lui Macron par mai degrabă cu rol de „pregătire de artilerie” ca răspuns la amenințările rusești „după ce terminăm cu Ucraina…”. În primul rând, e cam greu să termine cu Ucraina fiindcă nu-i mai ajută nici pe ei resursele și nu mai au suficient armament pentru o nouă ofensivă. În al doilea rând, vor avea nevoie de zeci de ani pentru a-și reface stocurile terminate în aventura ucraineană. Ceea ce de fapt spune Macron este că, deși nu există un consens deplin asupra mijloacelor, Europa este decisă să nu lase Rusia să câștige, indiferent de sprijinul american.

Este o schimbare de optică importantă. Cei aproape 80 de ani de pace pe continentul european au avut la bază protecția americană. Protecție care pare să fi dispărut. Până la urmă, deși pusă într-un mod nediplomatic, Trump are dreptate. Securitatea costă și Europa nu poate beneficia la nesfârșit de generozitatea americană. Noua cursă a înarmării are ca efect pozitiv și reindustrializarea europeană, pentru că prosperitatea europeană însă, s-a clădit pe gazele și petrolul ieftine din Rusia și fabricile chineze. Americanii au început de mult să-și mute producția din China (o parte acasă, o parte în alte țări, unde probabil tot firme chinezești sunt partener).

În Europa, majoritatea s-au trezit în timpul Covidului când s-ar blocat lanțurile de aprovizionare cu pantalonii în vine, iar tot ce s-a întâmplat după, inclusiv invadarea Ucrainei a fost un duș rece. la momentul respectiv s-a discutat mult de relocalizare, de mutare a producției în zone mai apropiate și mai accesibile, de aici multe investiții în Europa de Est. Suplimentar, dacă în anii 90 vesticii își mutau fabricile în China, acuma vine China în Europa cu fabrici (pentru ei este și o formă de protecție împotriva sancțiunilor potențiale), inclusiv în România.

Europa începe să o lase mai moale și cu Green Deal, o politică agresivă care a contribuit și ea la dezindustrializare și problemele legate de agricultură care au făcut fermierii din întreaga Europă să protesteze masiv. O butadă celebră zice că orice șut în fund e un pas înainte, deci e posibil să trebuiască să le mulțumim lui Putin și Trump că au trezit Europa la realitate.