Partidele după alegeri

Mă bucur că nu am comentat rezultatul sondajelor şi am aşteptat rezultatul numărătorii. Dacă sondajele ne arătau un câştigător, numărătoarea schimbă un pic datele problemei. Nu cred în intenţia manipulatoare a sondajelor (deşi în mod evident au existat prezentări părtinitoare ale acestora), ci mai degrabă discrepanţa s-ar explica prin comportamentul dual al unor respondenţi, care au dat ceea ce au considerat ei a fi „răspuns dezirabil”, în condiţiile în care opţiunea pentru PNL şi PSD era drastic penalizată de o mass-medie în general ostilă acestor partide.

Nu cred că putem vorbi de un „câştigător” net al alegerilor, fiindcă fiecare partid a câştigat ceva, pierzând în schimb altceva. Desigur, de departe, surprinde negativ scorul slab înregistrat la nivel naţional de PD (nici măcar eu nu credeam că vor obţine sub 30%, mă aşteptam undeva spre 32%) şi, respectiv, pozitiv, scorul relativ bun la nivel naţional al PNL.

Ca principală caracteristică a acestor alegeri – şi care va domina de acum încolo viaţa politică – o reprezintă votul pragmatic. „Incompetenţa cunoscută” a fost peste tot preferată competenţei incerte. Alegătorii au votat oamenii care „măcar au făcut ceva”, refuzând alternative incerte şi/sau neconvingătoare. Cazul cel mai elocvent este al PNL la Capitală, unde s-au propus candidaţi (deşi unii dintre ei competenţi) lipsiţi de notorietate, dar şi mai grav, lipsiţi de orice sprijin al partidului. Efectiv pe cont propriu, candidaţii PNL au obţinut scoruri slabe, sub media partidului la nivel naţional, trăgând în jos rezultatele la nivelul Capitalei. Din acest punct de vedere, privind retrospectiv, PNL şi-a bătut joc efectiv de Ludovic Orban, de departe cel mai bine pregătit candidat la primărie.

PD

Democraţii confirmă trendul descendent pe care se află dimpreună cu liderul lor. Patru ani de campanie electorală permanentă, de tensiune, au obosit electoratul şi au epuizat toate temele de bătaie, adversarii reuşind să „îi aducă la acelaşi numitor”. Democraţii au ratat pe rând „curăţenia morală”, „anti-corupţia”, „anti-comunismul”, „curăţenia clasei politice”, reuşind în acelaşi timp să-şi decredibilizeze complet vectorii săi favoriţi de imagine – societatea civilă şi o parte a mass-mediei.

Cel mai important semnal pe care îl primesc democraţii este acela că nu sunt automat câştigători. Victoriile consistente (sectorul 3, Cluj etc.) au fost exclusiv acolo unde adversarii s-au considerat de la bun început învinşi, propunând candidaţi anonimi. Acolo unde au avut adversari, vedetele democrate s-au întors cu coada între picioare (Berceanu, Preda, Boureanu). Previzibila pierdere a Bucureştiului dă un semnal negativ pentru alegerile parlamentare.

Principalul noroc al democraţilor este că liberalii au un management deficient şi nu vor fi în stare să capitalizeze rezultatele economice foarte bune de anul acesta, altfel, ar fi avut probleme serioase în a mai rămâne al doilea partid al ţării, mai ales că identitatea de dreapta a democraţilor este foarte incertă. În acest sens, merită să notez o nouă temă preluată recent în mass-media, cu potenţial dezastruos pentru democraţi, şi anume identitatea de stânga a lui Traian Băsescu. Apărută în siajul dezbaterilor „Capitală de stânga” vs. „Capitală de dreapta” ideea se poate impune în mainstream, distrugând orice brumă de identitate de dreapta a democraţilor (mai ales că puciştii liberali şi-au pierdut orice identitate în PD şi, poate cu excepţia lui Valeriu Stoica, nici unul nu (mai) este văzut ca liberal). [Acesta este şi motivul pentru care nu utilizez „-L”, apendice care este posibil să dispară oricum, cât de curând].

Este posibil ca prezenţa slabă în mediul urban (considerat „de dreapta” – eronat, din punctul meu de vedere, realitatea fiind că este vorba pur şi simplu de respindegere a PSD nu de o îmbrăţişare a valorilor de dreapta, dar asta este o altă discuţie) să fie tocmai ca urmare tocmai a acestei incertitudini doctrinare. Deşi şi-a schimbat doctrina, democraţii au păstrat discursul de stânga, iar în ultima vreme au virat spre un populism ieftin, nepotrivit cu aşteptările reale ale electoratului. Traian Băsescu şi PD au început să se adreseze unei categorii „low” care, dei zgomotoase, este mai puţin activă politic.

Evident, trendul descendent al PD nu poate fi separat de trendul asemănător al preşedintelui Băsescu. Nu ştiu dacă este chiar o coincidenţă, dar despărţirea de cuplul Săftoiu pare să fi avut efecte dezastruoase în planul prezenţei prezidenţiale, caracterizate în ultima perioadă de un şir destul de lung de greşeli „neforţate”.

O astfel de greşeală „neforţată” a democraţilor este şi concentrarea în turul doi al alegerilor pentru Capitală pe teza „Sorin Oprescu – Ion Iliescu – mineriadă”. A veni în faţa unor cetăţeni exasperaţi de orele petrecute în trafic cu poveşti de acum 20 de ani este o idee proastă. Nu cred că foarte mulţi dintre cei care l-au votat pe Oprescu nu sunt la curent cu trecutul său pesedist sau cu prietenia lui cu Ion Iliescu. El a fost votat pur şi simplu pentru că este altceva faţă de „dinastia bordurienilor”, în vreme ce Blaga a susţinut că va continua proiectele lui Videanu, o altă idee nu tocmai fericită. Problemele lui Ion Iliescu sunt unele relativ abstracte (comunismul, mineriadele, stagnarea etc.), în vreme ce problemele PD sunt concrete (bordurile, haosul administrativ, şantierele deschise fără minte).

PSD

PSD şi-a revenit şi nu este chiar drept să se compare cu 2004, când situaţia era cu totul alta, cât mai ales cu 2007, când se afla sub 20% în urma gafelor atribuite lui Mircea Geoană, dar pentru care este vinovat întregul partid, nu doar preşedintele său. Au fost multe acţiuni eşuate pentru că el nu a beneficiat de sprijinul partidului. Aceste alegeri au dovedit clar că, atunci când există mobilizare, PSD face minuni. Se vede aici mâna şcolii de Partid.

Acest rezultat va da curaj PSD să se întoarcă „la matcă”, după episodul „deviaţionist”. Se tot povesteşte despre cât de „nereformat” este acest partid şi cum ar trebui el să se schimbe. Mă întreb însă dacă nu cumva problema este pusă greşit. PSD nu de „reformă” are în primul rând nevoie, ci de timp. A fost nevoie de timp pentru a trece de la PCR la PSD şi acum partidul este indubitabil mai aproape de stânga europeană decât de PCR. Încercarea de a „arde etapele” s-a dovedit eronată. Greşeala tactică a PSD a fost că a preluat discursul adversarilor şi a intrat în logica acestora.

Principala provocare a PSD înaintea alegerilor parlamentare o reprezintă asumarea lui Ion Iliescu. Tentativa de paricid nu doar că s-a dovedit dezastruoasă pentru partid, dar a reuşit şi să provoace confuzie în rândul electoratului său. „Copilul” nu-şi poate ucide tatăl – nici măcar la modul simbolic – aşa că cel mai corect ar fi să şi-l asume integral, cu toate defectele sale, şi să înveţe să trăiască cu moştenirea lui (şi a mătuşei Tamara…). Privit din exterior, şi încercând să ne detaşăm de umorile personale la adresa celor doi părinţi ai PSD, rolul lor este unul esenţial pentru dezvoltarea partidului şi revenirea lor în prim-plan s-a dovedit benefică.

Dincolo de asta, principala problemă a PSD este că nu reprezintă propriu-zis o echipă, ci o sumă de individualităţi unite punctual de diverse interese. Iar noul tip de alegeri va accentua şi mai mult această tendinţă de fragmentare. Aici, rolul lui Ion Iliescu se poate dovedi salutar pentru partid.

PNL

Mi se pare suicidar modul în care PNL a tratat alegerile de la Bucureşti, lucru reflectat şi de rezultatele mediocre, spre jumătate din media naţională, în condiţiile în care părerea cvasiunanimă este că Ludovic Orban ar fi reprezentat cea mai bună soluţie pentru Bucureşti. PNL intră astfel în aceeaşi logică care a dus la slăbirea PSD: răfuielile interne subminează efortul organizaţiei.

Faptul că la nivel naţional s-a ajuns la un scor aproape de 20% – pe care îl pronosticasem în urmă cu mai multe luni şi stârnisem zâmbetele unora – arată că există un potenţial foarte mare de creştere, chiar spre 30%. Nu sunt însă foarte sigur că actuala conducere este capabilă să gestioneze corect acest succes, precum şi rezultatele economice care se prefigurează a fi de excepţie.

În ciuda a ceea ce spun alţii, decizia lui Tăriceanu de a nu implica deocamdată partidul în lupta dintre PD şi PSD este una corectă şi PNL trebuie să-şi păstreze, pe cât se poate independenţa. Chiar dacă îi despart încă 8
procente, PNL are o şansă în afirmarea ca unic reprezentant legitim al dreptei româneşti. Este previzibil că în PD vor urma nişte deconturi care pot afecta puternic partidul înaintea alegerilor parlamentare astfel încât cartea trebuie jucată cu multă inteligenţă.

PNL are însă handicapul unei prese ostile, care induce semnale negative în rândul electoratului. Faptul că anumite organe de presă sunt ostile lui Traian Băsescu nu înseamnă automat că sunt pro-liberale. Până şi „organul” propriu (în sensul că este proprietatea unui lider liberal), Adevărul, s-a comportat nemeritat de abject faţă de Ludovic Orban. Iar dacă s-a obţinut acest scor în ciuda acestei ostilităţi generale, înseamnă că potenţialul real este mult mai mare.

Însă pentru asta, trebuie luate unele măsuri. PNL trebuie să renunţe cât mai curând la lideri care aduc imagine negativă (Adomniţei, Nicolăescu, David). Trebuie să insiste mai mult pe gesturi simple cum a fost mersul cu bicicleta la Guvern – chiar ar trebui instituită o regulă „Ziua bicicletei” la guvern, o zi pe săptămână în care toţi membri executivului să vină pe bicicletă la serviciu.