Traian Băsescu încearcă de ceva vreme să se schimbe. Eşecul de la alegerile locale, imputat – mai degrabă pe nedrept – lui l-a făcut să adopte o strategie greşită. În cazul său, nu cred că schimbarea este soluţia, chiar şi în cazul, puţin probabil, în care ar fi o schimbare sinceră. Pentru a înţelege mai bine, ar fi utilă o paralelă cu Ion Iliescu.
Aparent, Ion Iliescu nu s-a schimbat din 19X0 încoace. În realitate însă, între cel care chema minerii să distrugă nu atât „Piaţa Universităţii”, cât mai ales partidele istorice şi ziarele independente, şi cel de azi este o diferenţă majoră. Însă, Ion Iliescu cel de azi a evoluat lent, dimpreună cu electoratul său.
Schimbarea „bruscă” a lui Traian Băsescu, nu s-a petrecut în paralel cu evoluţia electoratului său. Între 2004 şi 2008, România a evoluat enorm şi priorităţile electoratului sunt acum altele. Clasa politică a rămas însă cantonată într-un cerc închis, făcând politică de dragul politicii. Cum ei ignoră electoratul, şi electoratul a început să-i ignore. Astfel, targetul partidelor s-a redus la galeriile proprii şi la o pătură relativ subţire de chibiţi.
Greşeala pe care o face Traian Băsescu este aceea de… a nu înţelege unde a greşit. Nu atitudinea, discursul trebuie să şi-l schimbe. Cei mai mulţi dintre cei care l-au votat, l-au votat tocmai pentru că „zbanghiu”, popular şi atipic. Până şi grobianismul său îşi are fani. Nu schimbând „forma” îşi recperează Traian Băsescu electoratul pierdut, fiindcă nu atât de formă a fost deranjat acesta în ciuda faptului că aceasta a fost accentuată până spre caricatural de mass-media.
În clipa în care propui reforma clasei politice dar vii cu expiraţi gen Stolojan, cu „fata tatii”, cu Onaca şi alţi traseişti politici, când încurajezi servilismul şi pupincurismul, când lupta împotriva corupţiei se rezumă la număratul termopanelor lui Năstase iar dosarele procurorilor DNA sunt atât de prost făcute încât pot fi respinse până şi de un repetent la drept este firesc ca de la un moment dat încolo să nu mai ţină. Numai că soluţia nu este „cuminţirea”, ci rezultatele!
Un Traian Băsescu „cuminte” nu mai are nici un chichirez, iar electoratul său de bază, lipsit de doza de „nebunie” şi „scandal” se va reorienta, fără însă ca „schimbarea la faţă” să aducă electorat nou. Sigur, judecând după scorurile celorlalţi doi „nebuni”, Vadim Tudor şi Gigi Becali am putea trage concluzia că vremea nebunilor în politică a trecut. Nu ştiu însă dacă „reinventarea” este o soluţie. Ca să fie un succes, ar avea nevoie de rezultate. Şi nici rezultatele nu pot garanta asta. În 2004, Traian Băsescu era viitorul, speranţa. Acum este trecutul şi dezamăgirea.
Din punct de vedere politic, chiar dacă mai are un rol instituţional important de jucat – nominalizarea premierului -, cred că Traian Băsescu s-a epuizat şi nu mai are nici o şansă pentru a fi reales. Nici măcar polarizarea pro sau contra lui nu mai are forţa necesară, alegerile locale demonstrând că simpla poziţionare raportat la preşedinte nu mai este suficientă în absenţa unei oferte. Preşedintele ar trebui să se adapteze de la rolul de „tătuc” la „primus inter pares”, o adaptare dificilă atâta timp cât electoratul său principal îl voia „tătuc”. Faptul că Traian Băsescu nu mai dispune decât de pârghia instituţională pentru a mai influenţa scena politică îi reduce mult raza de acţiune, el nefiind „adaptat” la acţiunea instituţională. În plus, prin acţiune eficientă, avantajul instituţional poate fi anihilat administrativ, acolo unde adversarii săi excelează.
Am spus de mai multe ori că Traian Băsescu şi Ion Iliescu au multe asemănări unul cu celălalt. Din punct de vedere al „biologiei politice”, ambii fac parte din ceea ce se poate numi „prima generaţie de lideri post-comunişti”, deşi între ei este o diferenţă de vârstă considerabilă. Amândoi au ajuns, destul de brusc, nişte dinozauri pe cale de dispariţie, inadaptaţi la un joc politic mutat din zona emoţiilor în zona pragmatismului. Amândoi au dominat partidele pe baza de emoţii, fără însă a oferi un management politic eficient şi o viziune, alta decât un paternalism, unul de tip militar, celălalt de tip prim-secretar PCR.
Deşi sunt mai aproape ca vârstă de el, Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană şi chiar Adrian Năstase sunt dintr-o altă generaţie, chiar dacă acesta din urmă este apropiat din toate punctele de vedere de Ion Iliescu. Nici unul dintre cei trei nu a contat în jocul politic, dar toţi trei au obţinut rezultate administrative. Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu atât în calitate de premieri – creştere economică, eficienţă administrativă – dar şi în calitate de manageri de partid. Mircea Geoană, deşi ironizat de toată lumea, a păstrat PSD la un scor superior aşteptărilor, reuşind să redreseze partidul după ofensiva mediatică împotriva sa din 2004-2005 şi să păstreze unitatea în cadrul federaţiei pesediste (fiindcă acum nu mai putem vorbi de un partid unitar, ci de o federaţie de grupări).
Pentru Traian Băsescu nu cred că există altă variantă decât cea adoptată de Ion Iliescu: o poziţie simbolică în cadrul partidului. Pentru PD, este foarte important, fără nici o discuţie, dar în momentul de faţă mai degrabă încurcă decât ajută, democraţii rămânând singurul partid de lider, singurul ne-reformat în realitate. Mutarea bătăliei în plan instituţional-administrativ necesită un alt tip de lider pntru democraţi, nu o reciclare a lui Traian Băsescu.
@ Cristian Banu. Ar fi interesant să precizaţi un contracandidat.
Sunt câteva elemente omise:
1. O paralela între Iliescu şi Băsescu este fundamental greşită din multe motive:
– primul a condus ţara, celălalt nici măcar după 4 ani nu a înţeles cum;
– nu poţi aminti că Iliescu a chemat minerii, fără să pomeneşti de contributia adusa de Băsescu;
– Iliescu a dominat 15 ani un partid, Băsescu doar la jumătate şi cred că eşti conştient că numărătoarea s-a oprit;
– Iliescu a putut demonstra că poate fi şi un preşedinte bun (remember declaraţiile lui Emil Constantinescu din 2002 sau 2003), Băsescu nu a avut niciodată puterea să-şi sacrifice 0,01% din imaginea sa în favoarea ţării;
2. Expresia “prima generaţie de lideri post-comunişti” este falsă. Iliescu a fost lider comunist înainte de a fi lider postcomunist. Băsescu face parte din categoria securiştilor oportunişti, despre care ştim toţi cam ce au „realizat” după ’90.
3. Băsescu, fiind de o vârstă cu Năstase şi Tăriceanu şi cu 2 decenii mai tânăr ca Iliescu, este greu să-l incluzi într-o tipologie din cele 2 enumerate de tine. Exceptând câteva realizări în calitate de ministru al transporturilor în perioada cederistă, în rest nu făcut nimic decât să (se) plângă şi să arate cu degetul. Acum este rândul nostru să arătăm cu degetul spre el. Preferabil cu degetul din mijloc, ca să folosim limbajul cu care este obişnuit.
Ar mai fi multe de spus, dar mă tem că ajung (din nou) să scriu mai mult ca tine 🙂
@Roxana Iordache
Ca lider de partid ar fi Blaga sau Negoiţă.
La prezidenţiale, din partea PD va fi un candidat „independent”, indiferent de rezultatul meciului TB-PD. Dacă va exista coaliţia cu PNL, probabil va fi Isărescu. Dacă nu, oricum va fi o candidatură simbolică, poate unul dintre intelectualii apropiaţi partidului.
@Mihnea
1a – Dacă vorbim de exercitarea puterii, Băsescu stă mai bine. Este o a analiză a Institutului Pro şi Băse stă cel mai bine dintre toţi.
1b – Discutam activitatea celor doi preşedinţi, nu mineriada;
1c – Din nou, un criteriu exterior discuţiei;
1d – Nu am făcut vreo apreciere la adresa lui Ion Iliescu ca preşedinte. Ca în orice activitate, există lucruri bune şi lucruri rele.
2 Expresia se referă la faptul că ideile şi mentalitatea comunistă sunt dominante şi la unul, şi la celălalt. Diferenţele apar la zona în care se exercită: la Ion Iliescu în zona socială, la Traian Băsescu în zona controlului administrativ de tip „poliţie politică”.
3 Ce legătură există între „a stat şi s-a plâns” şi apartenenţa la o generaţie?
1. a) Un link, ceva? Nu vreau să vorbesc în necunoştinţă de cauză, dar mi se pare efectiv penibil. Concluzia a fost trasă în urma apariţiilor TV? 😛
b şi c – eu cred că trebuie luate în discuţie mai multe criterii, nu doar cele enumerate de tine. astfel ajungem si la punctul d) – pentru că până la urmă o ordine există în toate, cu atât mai mult când facem o paralelă. Trist, dar cel mai bun mandat prezidenţial din cele 5 a fost cel al lui Iliescu 2000-2004.
2. De acord. Dar cine mai poate accepta în 2008 poliţia politică?! Poate cei care sunt de o vârstă atât de fragedă încât nu au amintiri anterioare anului 1989.
3. Şi câtă legătură are! E vorba printre altele de diferenţa dintre educaţia primită de o generaţie şi de cealaltă. Putem scrie un roman pe tema aceasta, dar cred că acum ai înţeles ce am vrut să spun.
1 a. Ăsta.
b. şi c. Ar trebui luate în considerare dacă se face o analiză comparativă, dar nu acesta este obiectul discuţiei.
d. Depinde de criterii. Eu aş zice că evoluţiile din 2004-2008 sunt mult mai spectaculoase şi importante.
3. Eu înţeleg ce vrei să spui, dar nu mă refeream la backgroundul lor, ci la comportamentul ca preşedinte.
1.O să studiez linkul. Dă-mi 2-3 exemple de evoluţii spectaculoase în ultimii 4 ani care sunt fundamentate de meritele lui Băse. Şi să nu începi cu aderarea la UE 🙂
3. Comportamentul oricărui om este influenţată decisiv (şi) de backgroundul lor. Nu e comportament de preşedinte şpriţuiala şi limbajul suburban.