Partidele înainte de alegeri

Nu mai este mult până la începerea campaniei electorale. Cele trei partide care contează au început deja încălzirea, iar unii candidaţi au început chiar campania. Să facem o scurtă trecere în revistă a situaţiei de la care se porneşte.

PD

Deşi aflaţi în pole-position, democraţii se află într-o situaţie neplăcută, imaginea rezultată în zilele acestea fiind a unui partid măcinat de scandaluri şi lupte interne. A fost întâi episodul de la Constanţa, apoi tentativele de candidatură a lui Dumitru Dragomir şi Mona Muscă, iar acum bătălia pe nominalizarea lui Theodor Stolojan care a atras o ripostă pe măsură din partea „aripii dure”.

Cele două candidaturi eşuate fac mai mult rău partidului, chiar dacă ele nu s-au materializat. Aşa cum am mai spus, în patru ani de campanie electorală permanentă, democraţii şi-au epuizat cam toate temele posibile. Ultima rămasă, „cei 322” este şi ea destul de răsuflată, iar cu ajutorul celor doi devine şi mai lesne de contracarat.

Era de aşteptat de la PD o ofertă electorală concretă, în condiţiile în care atât PNL, cât şi PSD au venit deja cu propuneri în dezbaterea publică, cei de la PSD anunţând chiar disponibilitatea acceptării cotei unice în cazul unei colaborări cu PNL, o cedare substanţială.

În plus, PD este izolat pe scena politică şi are probleme în a se prezenta ca partener credibil pentru o colaborare. Chiar dacă în ultima vreme au început să facă ochi dulci liberalilor, deocamdată aceştia nu au lăsat să se vadă dacă sunt sau nu interesaţi.

Pentru democraţi, cel mai important eşec îl reprezintă faptul că nu au reuşit să se impună ca partid de dreapta în detrimentul PNL. Deşi pare derizorie, unificarea prin absorbţie a PNŢCD în PNL prin cedarea unui număr de locuri pe listele liberalilor le întăreşte acestora poziţia de unic reprezentant legitim al dreptei. Faptul că PNŢCD se va sparge între „aripa PNL” şi „aripa PD” nu va face decât să se resfrângă negativ asupra imaginii democraţilor care vor fi reprezentaţi ca „spărgători de partide istorice”.

Nu întâmplător se încearcă scoaterea în faţă a puciştilor liberali, ideea fiind de accentuare a discursului de dreapta în condiţiile în care discursul democraţilor este unul preponderent populist de tip „catch all”, iar ei nu au beneficiat de un vector de imagine de dreapta consistent. Pe de altă parte însă, Stolojan nu este tocmai persoana potrivită, el nefiind perceput cu adevărat ca personalitate de dreapta, nici măcar în momentul în care era preşedintele PNL. S-a uitat că la vrema respectivă Stolojan a fost tot o „soluţie de sacrificiu”, un „preşedinte-tehnocrat” cu un rol însemnat în unificarea „feudelor” liberale, dar niciodată considerat cu adevărat liberal.

Indiscutabil, în momentul de faţă Theodor Stolojan ar reprezenta pentru democraţi singura soluţie realistă de lider, întrebarea care se pune este doar în ce măsură poate juca el rolul de locomotivă electorală pentru partid. Theodor Stolojan a participat până acum la un scrutin şi două jumătăţi. A candidat la preşedinţie de două ori, o dată renunţând în favoarea lui Traian Băsescu, şi a fost locomotiva puciştilor liberali la europarlamentare. De fiecare dată, scorurile au fost mediocre (desigur, la europarlamentare PLD a obţinut un scor rezonabil pentru un partid) în jur de 10%.

Părerea mea este că Stolojan vine un pic cam târziu, într-un moment în care electoratul care ar fi fost sensibil la personalitatea sa este deja prea dezamăgit de evoluţia lui Traian Băsescu ca să mai accepte oferta democraţilor, iar electoratul „de strânsură” nu prea este sensibil la mesajele „tehnocrate” ale acestuia. În plus, Stolojan este văzut ca „soluţie de avarie” nu ca lider politic. Or, apelarea la o „soluţie de avarie” înseamnă că undeva există o… avarie. De la democraţi ar fi fost de aşteptat să vină cu ceva nou, nu tot cu soluţiile deceniului anterior. În 2000, Stolojan reprezenta o variantă. Acum arată mai degrabă lipsa de soluţii a democraţilor. Prin contrast, PNL vine cu mulţi tineri, o formă mai elegantă de rezolvare a crizei de resurse umane decât Mitică Dragomir şi Mona Muscă ori de „tonomate”.

Pe de altă parte însă, este evident că ascensiunea foştilor liberali în PD este de natură a stârni tensiuni, tensiuni pe care Traian Băsescu trebuie să le rezolve cât mai urgent ele fiind de natură a afecta performanţa electorală a democraţilor.

După ce Theodor Stolojan a jucat rolul de unificator în cazul facţiunilor liberale, acum este în postura de element dezbinator, fiind greu de presupus că vechii democraţi îi vor accepta supremaţia fără condiţii. Este însă evident că primatul său este impus nu neapărat de la Cotroceni ci de logica bătăliei politice, el fiind personalitatea cu cea mai mare notorietate şi încredere în rândul electoratului.

Promovarea lui Stolojan are însă şi un revers al medaliei. Reduce potenţialul de colaborare cu PNL. În această situaţie, pronosticul meu este că Traian Băsescu va apela la o soluţie „solomonică” – Theodor Stolojan propunerea PD pentru postul de premier şi Vasile Blaga preşedinte al partidului. Astfel, Stolojan poate funcţiona ca locomotivă electorală pentru PD, „garda veche” ar fi mulţumită, iar PNL ar putea colabora cu aceştia din urmă fără pobleme, fiindcă oricum premierul îl vor da liberalii, fiind greu de crezut că ei vor risca să se pună la dispoziţia lui Traian Băsescu.

Pentru PD colaborarea cu PNL este o problemă serioasă deoarece aceştia sunt principalul adversar al legitimităţii „de dreapta”. Aici se vede marea greşeală strategică a lui Traian Băsescu ce a schimbat peste noapte ideologia PD. De fapt, nu atât schimbarea a fost o greşeală ci credinţa că poate înghiţi PNL „pe nemestecate”. La vremea respectivă, PD ar fi putut mai uşor să se afirme ca alternativă de stânga la un PSD aflat în degringoladă.

Din punct de vedere pragmatic, eu aş vedea ca soluţie orientarea spre centru a democraţilor – permisă doctrinar – o soluţie realistă în condiţiile în care nici după patru ani democraţii nu au reuşit să se impună ca partid de dreapta.

Frământările interne, lipsa de inspiraţie şi evidenta plafonare pot reduce scorul democraţilor. Personal nu cred că vor mai depăşi 25% nici după redistribuire.

PSD

Social-democraţii au intrat în frenezia propunerilor populiste. Chiar dacă multora dintre noi ele pot părea naive sau jenant de populiste, electoratul PSD le gustă în mod cert. Ei se adresează unui electorat care nu sesizează contradicţiile de logică ntre propunerea lui Mircea Geoană de eliminare a imunităţii parlamentare şi acţiunea PSD de întărire a imunităţii deputaţilor lor.

Social-democraţii vor opta probabil pentru campania „om la om”, acolo unde „vă asfaltez drumul comunal”, „vă fac dispensar în comună”, „aduc investitori europeni în oraş” vor conta mai mult decât năstruşniciile lui Mircea Geoană. Acesta din urmă, în felul său de „prostănac” sadea a reuşit să îngroape scandalul Adrian Năstase, dovedind astfel că este mult mai abil şi util partidului decât este creditat.

Trebuie recunoscut că PSD este foarte activ în perioada asta, ceea ce este un lucru bun: modificarea Constituţiei, moţiuni de cenzură, încercarea de asumare a schimbării lui Daniel Morar… Cum trăim într-o ţară în care gălăgia e mai importantă decât acţiunea, efervescenţa PSD va conta la urne. Scorul bun obţinut la locale le creează premisele unui scor şi mai bun la parlamentare.

Dorinţa puternică de ajungere la guvernare este reflectată şi de cele două „oferte” la adresa liberalilor – menţinerea cotei unice şi împărţirea frăţească a mandatului de premier – la care democraţii nu pot plusa decât cu oferirea integrală a mandatului de premier lui Călin Popescu Tăriceanu.

Pentru social-democraţi este foarte important că au depăşit etapa de confuzie în care se complăcuse şi şi-au recăpătat încrederea în sine. În mod cert, ei vor câştiga detaşat alegerile parlamentare, rămâne însă de văzut dacă vor câştiga şi negocierile de după.

PNL

PNL îşi continuă politica inteligentă şi creşte încet dar sigur, având toate şansele de a obţine un scor cel puţin egal cu PD. Liberalii par să se concentreze pe „argumente de dreapta” – scăderea taxelor, creşterea veniturilor, creştere economică record. În plan imagologic, înghiţirea PNŢCD şi recuperarea lui Emil Constantinescu duc la consolidarea poziţiei de unic reprezentant al dreptei – poziţie disputată oricum numai la nivel verbal de democraţi. Chiar dacă CDR nu are o imagine bună, din punct de vedere al logicii, evoluţia către CDR 2.0 a PNL are sens în ideea că se vor prezenta ca finalizatori ai proiectelor acesteia (integrare europeană, prosperitate) şi un argument suplimentar pentru continuitate. De asemenea, este o paralelă cu Traian Băsescu, cel care „a distrus CDR” şi „a vrut să distrugă PNL, dar nu a reuşit”, idee întărită şi de „spargerea” PNŢCD.

Din punct de vedere ideologic, pentru PNL colaborarea cu PSD poate fi mai corectă întrucât acceptarea supremaţiei unui partid de stânga nu le afectează poziţia pe termen lung, în vreme ce alianţa post electorală cu PD le poate pune în discuţie statutul de unic reprezentant al dreptei (cu atât mai mult în eventualitatea – imposibilă practic – în care acceptă premier PD).

Din acest punct de vedere, între PNL şi PD se duce o bătălie care transcende simplul conflict Băsescu/Tăriceanu şi, de aceea, nu poate fi rezolvată printr-un simplu agreement între cei doi. În mod evident, PNL este avantajat, având vechime şi legitimitate şi în plus loc pentru creştere, în condiţiile în care PD şi-a atins limitele electorale maxime. De asemenea, PNL are un atu important: în condiţia în care între PD şi PSD nu poate exista colaborare (deşi pe anumite zone cele două partide se înţeleg bine), PNL este cel care decide cu cine formează guvernul.

PNL mai are la dispoziţie şi „a treia cale” – continuarea guvernării minoritare cel puţin până la alegerile prezidenţiale. Deşi aparent nefezabilă, soluţia are logică şi şanse de a fi împlinită:

– PD nu ar accepta să fie „remorca” liberalilor;

– Un guvern minoritar PD nu este posibil, deoarece ar fi o sursă permanentă de instabilitate şi scandal, făcând imposibilă alegerea unui preşedinte democrat;

– Un guvern minoritar PSD iese din discuţie, însemnând o înfrângere personală pentru Traian Băsescu;

– Un guvern de „uniune naţională” până la alegerile prezidenţiale ar penaliza tot pe democraţi şi pe Traian Băsescu pentru perpetuarea unui provizorat.

Această poziţie de forţă coroborată cu o atitudine pragmatică a PNL va avea în mod sigur darul de a le aduce voturi suplimentare în condiţiile în care celelalte două partide se pierd fie în abstracţiuni (PD) fie în promisiuni deşănţate (PSD).

În fine, PNL mai are un atu important: are singurul lider politic în creştere. Traian Băsescu scade, Mircea Geoană nu e luat de nimeni în serios. Încetul cu încetul, Tăriceanu se substituie lui Traian Băsescu de la începutul mandatului, cel care mergea de 13 ori la un pod pentru a vedea câte cărămizi au mai pus muncitorii. E o imagine de efect, care se mulează perfect pe aşteptările electoratului.

De asemenea, Tăriceanu mai are un atu – pe care nu ştiu dacă liberalii îl vor specula, deşi ar trebui – fiind singurul lider politic care candidează în Bucureşti, Mircea Geoană refugiindu-se la Dăbuleni, Năstase la Mizil iar Theodor Stolojan refuzând pur şi simplu să candideze. Chiar dacă este vorba de un colegiu „aranjat”, acelaşi lucru îl puteau face şi ceilalţi.

What’s next?

Avem deci două partide în consolidare şi unul clătinându-se. Pentru PD aceste alegeri sunt ultima şansă de a-şi apăra statutul nou dobândit de partid mare. Din păcate, el pare preocupat de chestiuni minore (să candideze Mona? Dar Mitică? Pe cine punem premier?), de abstracţiuni (cei 322…) sau de vise (guvernăm singuri). Pentru ei, riscul cel mai mare este să fie penalizaţi foarte drastic de cei pe care i-a dezamăgit. Cu trei luni înainte de alegeri, PD nu are nici un proiect politic, nu are nici o ofertă electorală concretă. Procedează la fel cum au procedat şi la Capitală, când au anunţat candidatul cu două zile înaintea începerii campaniei electorale. Şi au pierdut. O bună parte dintre editorialiştii „înregimentaţi” au început să publice în mod regulat articole în care îşi exprimă dezamăgirea atunci când nu sunt critici de-a dreptul.

PSD, la rândul său, este foarte stresat fiindcă încă patru ani de opoziţie – de data asta, pe bune, nu ca în ultimii doi ani – pot schimba multe în federaţia de găşti care îl constituie. Chiar dacă îşi va reconfirma cel mai probabil statutul de cel mai important partid, faptul că nu vor reuşi să preia şi guvernarea va echivala cu un eşec. Ar fi a doua oară când pierde „la masa verde”.

PNL este cel mai relaxat şi asta îl poate ajuta. Important pentru ei ar fi să nu facă gafe majore şi să continue strategia actuală. Bătălia PNL nu este cu PSD, ci cu PD.