După referendum, s-a întâmplat ceva cu preşedintele, deoarece o ţine din gafă în gafă şi, chiar dacă majoritatea presei îl acoperă precum acoperă pisica o anumită chestiune, cum s-a întâmplat recent la seria de prestaţii catastrofale în relaţia cu Rusia şi preşedintele Putin, aceste gafe răzbat în cele din urmă. Câte dintre ele se vor regăsi la alegeri?
– Incidentul „păsărica”, prost gestionat. Principalul rezultat al acestuia a fost că a arătat că preşedintele este incapabil să gestioneze un eveniment pe care nu l-a provocat şi că este vulnerabil dacă este scos din programul său.
– Negocierile de la Cotroceni cu partidele politice, un eşec previzibil, care a demonstrat că preşedintele pur şi simplu nu are nici o soluţie practică, tot ceea ce se pricepe să facă fiind să vorbească.
– Opintelile ridicole ale PD-ului cu ocazia moţiunii de cenzură.
– „Ziariştii nesimţiţi”. Un al doilea incident cu presa în interval scurt. Arată mai degrabă un preşedinte nervos, mult prea uşor iritabil.
– Contrele cu Putin. În vreme ce asmute şacalii de presă împotriva lui Cioroianu, el se face de râs la reuniunile internaţionale la care participă. Disputa lui idioată cu preşedintele rus costă România 250 de milioane de euro anual. România este exclusă din toate proiectele energetice, fiind izolată în Balcani şi în Europa, unde fiecare stat îşi negociază securitatea energetică.
– Întâlnirea cu „activul de scriitori” de la Neptun. După ce i-a compromis definitiv pe TRU şi Sever Voinescu, îl distruge şi pe Liiceanu. Evident, cu largul lor concurs. Dacă primii doi sunt oarecum neimportanţi, (auto)distrugerea lui Liiceanu va rămâne legată de preşedinte ca o piatră de moară.
– Propunerea lui Avramescu pentru CA-ul TVR. Nu îţi trebuia prea multă inteligenţă să realizezi că va ieşi circ. Foarte amuzantă scrisoarea trimisă ulterior parlamentului în care acuză politizarea TVR. Dacă sinistrul Avramescu era votat, mai era politizat TVR sau nu?
– Atacul la adresa lui Tăriceanu pe tema secetei, care i-a permis acestuia să enumere toate măsurile luate de guvern într-un răspuns elegant. Totuşi, acum ce voia? Să meargă Tăriceanu cu stropitoarea pe câmp? Să cheme paparudele? Să sape Tăriceanu „până la 70 de metri la rezervele de apă strategică”? Anul acesta chiar se simte acţiunea autorităţilor. Pe străzi sunt distribuite sticle de apă minerală, avertismentele au fost transmise din timp…
– Sacrificarea celor de la PLD, după ce s-a folosit de ei pentru a slăbi PNL şi pentru a-l ajuta la referendum, devin vizibilă, aceştia fiind împinşi să se descurce singuri.
Nici unul dintre aceste incidente nu este ceva care să poată fi numit „accident”, ci vorbim despre acţiuni conştiente ale preşedintelui (în cazul „păsărica”, accident este „ţigancă împuţită”, nu gestul grobian de a fura un telefon mobil). La modul teoretic, avem aici de a face cu un plan, mă rog, o tentativă de plan, prin care să fie ipostaziat ca „singur împotriva tuturor” ticăloşilor, de la mass-media până la guvernul incompetent, trecând prin Parlamentul celor 322 de ticăloşi, numai că de data asta nu prea îi iese, nu prea se leagă. La fel, toţi cei care îl iubesc şi îl ajută sunt doborâţi de „ticăloşi”. Fiecare incident degenerează însă oarecum necontrolat pentru preşedinte şi acesta iese prost. Ele sunt intenţionate sub forma „bine le-a făcut”, însă rezultatele sunt „iar a făcut-o de oaie”.
În plus, multe dintre ele s-au soldat cu victime – chiar dacă mai mult sau mai puţin voluntare – ceea ce poate influenţa calitatea viitorilor colaboratori, întărind ideea că oricine colaborează cu Băsescu o sfârşeşte prost. E greu să-i găseşti un alibi lui Liiceanu după ce s-a plimbat cu avionul pe banii preşedenţiei într-un gest extravagant absolut inutil, mai ales după răspunsul său arogant. Nu prea are cum să-ţi fie milă de Stolojan care va rămâne „fără coledzi” după ce a luptat „cu toată familia de la ’48 carevazică” scrâşnind din măsele la adresa lui Tăriceanu oriunde găsea un microfon deschis. Despre Avramescu, TRU sau Voinescu, nici nu mai are rost să vorbim.
Îmi este greu să înţeleg raţiunile acestei strategii de imagine a preşedintelui mai ales că nu era dificil de imaginat efectele sale pe termen mediu şi lung. Preşedintele a câştigat atâta timp cât a avut un comportament neaoşist care îl făcea puternic în raport cu ceilalţi politicieni care păreau paraşutaţi în mijlocul unui teritoriu străin unde nu cunoşteau nici limba, nici obiceiurile. Primul semn de ruptură a fost imediat după referendum când a ieşit cu un program abstract, mult prea ambiţios în raport cu mijloacele reale, oricum, complet rupt de problematica referendumului. Traian Băsescu putea juca rolul de victimă cu succes atâta vreme cât… câştiga toate bătăliile cu ceilalţi politicieni. Acum însă el pierde pe linie, uneori lamentabil, astfel încât rolul de victimă nu mai este potrivit şi riscă să ajungă în situaţia lui Emil Constantinescu, învins de sistem. Şi într-un caz, şi în celălalt, expectaţiile create iniţial au fost imense, numai că resursele de care dispuneau fiecare au fost diferite. Emil Constantinescu a avut în spate o coaliţie şubredă – nu are rost să mai glosez aici pe tema contribuţiei lui Traian Băsescu la şubrezirea acesteia – Traian Băsescu una mai omogenă şi relativ ascultătoare. Emil Constantinescu a avut un suport popular moderat, Traian Băsescu unul enorm. Emil Constantinescu a jucat relativ OK cărţile slabe pe care le avea, Traian Băsescu şi-a bătut efectiv joc de cărţile bune pe care le-a avut.
Nu ştiu cât va mai dura imaginea general favorabilă a preşedintelui, însă este evident că acesta face eforturi mari să o schimbe într-una negativă.
