PD, la răscruce

Pentru Partidul Democrat, aceste alegeri reprezintă un important punct de răscruce. Pentru a putea guverna, au nevoie fie de PNL, fie de PSD. Pentru moment, nici o combinaţie de trei luate câte două nu poate fi respinsă a priori. Numai că PD porneşte în aceste discuţii cu un handicap important. Înainte de alegeri, ei au demonizat celelalte două partide, astfel încât indiferent cu cine se vor asocia există un important risc de a pierde o parte din electorat.

O altă problemă pentru democraţi o reprezintă deteriorarea din ce în ce mai vizibilă a capacităţilor lui Traian Băsescu. În această campanie a făcut deja două erori îngrijorătoare: instigarea sindicatelor împotriva guvernului şi aberaţia cu „lovitura de stat”, care, aceasta din urmă, ridică serioase semne de întrebare cu privire la luciditatea preşedintelui.

Am mai spus că, în momentul de faţă, Traian Băsescu şi democraţii se incomodează reciproc. Dacă preşedintele a tot dat semnale de distanţare faţă de democraţi, aceaştia s-au mulţumit să rămână „oşteni credincioşi”, preluând din zbor orice gogomănie scoasă de fostul lor lider. Democraţii nu reuşesc să-şi construiască o identitate de partid proprie şi să propună o personalitate alternativă la Traian Băsescu. Această lipsă de identitate politică i-a ajutat la începuturi prin construirea discursului „catch-all” şi poziţionarea în afara sistemului. După patru ani de campanie electorală, discursul anti-sistem îşi dovedeşte limitele şi (mai ales) datorită diferenţelor majore între discurs şi faptele democraţilor.

Desigur, într-o perioadă de criză, discursul anti-sistem şi poziţionările alternative pot reprezenta o reţetă de succes. Deşi tentativa de instigare a sindicatelor împotriva guvernului şi susţinerea fără discernământ a salariilor cadrelor didactice s-a dovedit o mişcare greşită, respinsă chiar de cei care, teoretic, ar fi beneficiat de ea. PD face asta deja de patru ani şi au devenit obositori inclusiv pentru proprii fani. Mass-media a devenit destul de critică la adresa lor, inclusiv din zone prietene. Practic, democraţii au devenit noul PRM, imagine întărită şi de prezenţa constantă în ultima vreme a lui Vadim Tudor în rândul lor. Nu este exclus ca, în absenţa unei alte personalităţi, Vadim Tudor să devină la fel ca Traian Băsescu, purtătorul de cuvânt cvasi-oficial al democraţilor, mai ales că în PD nu există cineva capabil să devină liderul formaţiunii, toţi preferând să se ascundă în spatele lui Traian Băsescu şi să facă cât mai puţin zgomot posibil, iar toţi cei care au ieşit în prim-plan reuşind doar să stabilească noi recorduri de penibilitate (Udrea, Boc, Stolojan).

Chiar dacă, la modul teoretic, se pare că Traian Băsescu nu are încă adversar la prezidenţiale, lucrurile se vor schimba în momentul în care vor apărea candidaturile oficiale (şi neoficiale) şi va începe confruntarea. Asta va pune o presiune serioasă pe democraţi, asupra cărora planează foarte serios riscul de a fi încă o dată daţi afară de la guvernare (în cazul în care vor ajunge acolo). în plus, alegerile prezidenţiale vor avea o miză redusă pentru toată lumea, inclusiv pentru electorat.

Din punct de vedere practic, democraţii nu au decât varianta unui guvern cu PNL, variantă care îi pune, din nou, în inferioritate faţă de liberali, partid pe care şeful lor s-a străduit din răsputeri să-l desfiinţeze, chiar dacă la alegeri vor obţine câteva procente în plus. Un guvern PD-PNL va consfiinţi eşecul de politician al lui Traian Băsescu. În plus, un guvern PD-PNL va fi undeva la limita majorităţii, ceea ce va face obligatorie şi includerea UDMR, astfel încât PNL+UDMR vor avea oricum o majoritate în guvern. Coroborat cu o previzibilă pierdere a preşedenţiei de către Traian Băsescu democraţii rămân în aer fiindcă PNL+UDMR pot repeta strategia din mandatul lui Tăriceanu şi rămâne la guvernare, minoritar, cu sprijin tacit PSD.

Sigur, astfel de calcule par hazardate, fiind vorba de prognoze pentru următorii doi ani şi nici un partid românesc nu gândeşte mai mult decât pentru ziua de de ieri (nici măcar ziua de azi, cu atât mai mult pentru mâine). Ceea ce caracterizează partidele politice româneşte este că ele doar au reacţii, acţionează exclusiv în baza a ceva întâmplat deja, toţi actorii având un aer de predictibilitate de aproape 100%. Până şi „creatorul de agendă publică”, Traian Băsescu, nu face altceva decât să re-facă (non) evenimente. Un pârţ al lui Dan Voiculescu devine „lovitură de stat”. Refuzul guvernului de a aplica o enormitate devine o oportunitate de instigare tembelă a sindicatelor împotriva guvernului – un guvern care mai are 2-3 săptămâni de existenţă.

Însă un astfel de comportament reactiv, dimpreună cu gradul de predictibilitate al actorilor politici nu poate continua la nesfârşit, pentru simplul motiv că plictiseşte. Deja Traian Băsescu însuşi nu doar că nu mai face rating – emisiunile în care este prezent având mai puţini telespectatori decât cele în care se vorbeşte despre el. Democraţii sunt singurii care nu au o soluţie alternativă, fiindcă au rămas singurul partid de lider, ceea ce-i pune în inferioritate, orice scădere a liderului traducându-se în scăderea partidului. Spre comparaţie, în fruntea PNL sau PSD poate fi oricine, scorurile lor fiind asemănătoare sau chiar mai bune. În afară de faptul că sunt „oastea lui Băsescu”, democraţii nu prezintă nici o atracţie, nici pentru alţi politicieni, nici pentru electorat. Dacă mâine Traian Băsescu anunţă că îşi face alt partid, democraţii vor avea probleme în atingerea pragului electoral.

Democraţii nu au făcut nimic pentru promovarea doctrinei creştin-democrate. Cu expunerea pe care o aveau, o puteau face şi construi şi un liant ideologic cu care să-şi fixeze un bazin electoral mai omogen. Fiind pe cai mari în sondaje, nu s-au mulţumit doar la a demoniza adversarii, ci însăşi ideea de negociere politică. Acest lucru va accentua senzaţia de penibil în care se vor afla după alegeri când vor fi nevoiţi să accepte un guvern cu PNL şi un premier măcar independent.

La modul teoretic, un guvern PD-PNL va redeschide lupta pentru supremaţie între cele două partide. Practic însă, ea va dura maxim un an, până la ieşirea din scenă a lui Traian Băsescu o dată cu pierderea alegerilor prezidenţiale. La momentul respectiv, PD va fi forţat în sfârşit să-şi caute o identitate proprie.

Desigur, PD mai are şi varianta curajoasă a alegerii opoziţiei, lăsând PNL să guverneze alături de PSD, sau chiar PSD să guverneze singur. Din punct de vedere practic, ar fi o soluţie interesantă, deoarece vor urma luni grele iar orice guvern ar fi foarte afectat. Însă asta nu schimbă pierderea alegerilor de către Traian Băsescu iar democraţiii se vor afla chiar într-o situaţie mai proastă.