PSD-ul seamănă din ce în ce mai mult cu o găină decapitată care se mişcă spasmodic înainte de a deceda. Lipsa de management este atât de evidentă încât cred că în momentul de faţă este ameninţată însăşi existenţa politică a social-democraţilor.
Albastru a devenit roşu, şoşonarii au devenit cocori, apoi furnicuţe, revoluţia binelui s-a fâsâit în generaţia expirată, pardon, 2008, Adrian Năstase se încălzeşte pe margine profitând de victoria împotriva justiţiei politizate a lui Traian Băsescu, votul uninominal devine un fel de alba neagra în care PSD-ul este de acord, apoi propune o altă variantă, dar în final, dac-o fi să nu fie, merge şi varianta agreată iniţial, pensiile au fost „confiscate” de duelul Băsescu-Tăriceanu, liderii centrali par mai degrabă interesaţi să se torpileze unul pe celălalt decât de acţiunea comună…
Partidul pare incapabil de un proiect politic cap-coadă având mult prea dese schimbări de direcţie, ultima fiind acum cu votul uninominal când PSD-ul s-a răzgândit pe neaşteptate după ce cu mare greutate se ajunsese la un consens. Cum aici vorbim despre un proiect dorit de marea majoritate a populaţiei, decizia PSD se va reflecta fără doar şi poate în plan electoral, acolo unde partidul îşi va întări imaginea de organizaţie incapabilă de modernizare şi schimbare.
În momentul de faţă, PSD-ul se confruntă cu următoatele probleme:
– Leadership: singurii lideri politici care au obţinut performanţe politice sunt controversaţi – Ion Iliescu, Adrian Năstase, Marian Vanghelie – nici unul dintre ei neputând prelua conducerea. Ion Iliescu este prea bătrân şi contestat, Adrian Năstase, deşi bine primit de blogosferă, nu poate şterge cu buretele perioada neagră a mandatului său în care corupţia la vârf ajunsese la un nivel irespirabil, iar controlul mass-mediei exagerat, iar Marian Vanghelie nu se poate impune la nivel central. Restul „liderilor” nu trec de nivelul „activistului” de partid, mulţi fiind efectiv creaţia mass-media – Cristian Diaconescu, cuplul de la Cluj…
– Identitate: sprijinind guvernul Tăriceanu, PSD nu se poate prezenta ca partid de opoziţie, dar nici nu-şi poate asuma realizările guvernului. Partidul a ajuns „la mijloc”, prins între conflictul Băsescu-Tăriceanu, după ce la un moment dat păruse că preluase rolul de opoziţie anti-băsesciană, cu ocazia referendumului. În momentul de faţă PSD nu are nici o ofertă politică, şi cum apare câte una – cum a fost cazul pensiilor –, cum este confiscată fie de PD, fie de PNL şi introdusă în logica războiului Băsescu vs. Tăriceanu.
– Resurse umane: în afară de cei trei lideri amintiţi mai sus, PSD-ul nu posedă alte personalităţi puternice la vârf. Mircea Geoană este depăşit de situaţie, Cristian Diaconescu este doar „băiat simpatic”, fără a avea „dotarea” necesară pentru a se impune ca lider al unui partid, Ponta este mult prea interesat de PR-ul propriu pentru a juca în echipă, de cele mai multe ori lăsând impresia că joacă pentru Traian Băsescu, nu pentru PSD, idem pentru cuplul de la Cluj, restul de pesedişti care mai apar pe la televizor necalificându-se pentru „grupa mare” a politicii. Este adevărat, PSD-ul dispune de o serie de „tehnocraţi”, oameni buni pe „felia” lor, însă care nu pot emite pretenţii în conducerea partidului, ei neavând susţinere.
Deocamdată, în PSD e linişte, dar este clar că avem liniştea de dinaintea furtunii, dacă nu cumva chiar este vorba de liniştea din interiorul furtunii. Ultimele sondaje dau PSD-ul undeva în palierul 15-19%, unul dintre sondaje arătând chiar că la alegerile euro-parlamentare PSD-ul va obţine un scor sub PNL, pe care sondajele îl dau în creştere. În PNL; scăderea în sondaje nu a fost privită ca o mare tragedie deoarece liberalii sunt la putere şi au suficiente resurse pentru a reveni la un scor rezonabil. În PSD însă, situaţia nu este foarte roză şi o scădere mai drastică în sondaje va fi greu digerată, în special la nivel local, acolo unde PSD-ul deţine încă bastioane importante în vederea bătăliilor electorale care vor urma. La referendum s-a văzut clar cât de mult contează capacitatea de mobilizare a liderilor locali, astfel că un scor mai aproape de 10% decât de 20% la europarlamentare poate provoca implozia şi nu se întrevede un potenţial lider salvator. La PNL, de exemplu, există un Bogdan Olteanu sau Crin Antonescu – chiar şi Ludovic Orban are pretenţii – care pot asigura conducerea post-Tăriceanu, dacă va fi cazul. La PSD, nici Marian Vanghelie, nici Adrian Năstase (mă rog, nu cred că cei doi sunt în opoziţie unul faţă de celălalt) nu reprezintă o soluţie politică acceptabilă, iar dincolo de ei este cam pustiu.
Cred ca a-ti scapat un ” S” Domnul Banu Si anume ca situatia descrisa este foarte valabila pt PD mai degraba. PD-ul e partidul ciuperca, care sta intrum singur picior(numit asa si pt modul parazitar in care exista de 16 ani) dar mai ales in sustinerea sa acrobatica pe un singur lider.
In PSD exista , dupa parerea mea numerosi lideri care pot prelua conducerea…binenteles conducerea unui alt PSD, mai reformat. D-voastra a-ti descris niste figuri de ceara , care apartin PSD-ului postdecembrist (invechit). Dar intr-un PSD postaderare, modern, cu adevarat de stanga, social democrat…intr-un astfel de PSD eu il vad presedinte pe Diaconescu, Severin,Oprescu,Dincu…. Sunt convinsa ca Romania are nevoie de un partid cu adevarat social democrat!
Si sper in vremurile in care vom sti sa alegem intre ciuperca si trandafir 🙂
Andra, nu am scăpat nici un S. În PD este o situaţie diferită. Acolo avem un partid de lider, ridicat de o personalitate şi care va dispărea odată cu acea personalitate (modelul PRM, al cărui final îl vedem zilele acestea). PSD este un partid de ideologie, de aceea este foarte important să producă idei şi programe, or asta nu o poate face decât printr-un management eficient, ceea ce nu este cazul, iar „din spate” nu vine nimeni. Aşa cum am spus şi eu, există în PSD mulţi tehnocraţi, chiar redutabili pe bucata lor, însă lipseşte conducerea.