Recomandam ieri un editorial din Ziarul financiar, cred că singura publicaţie de la noi care mai merită atributul de „quality”. Este, cred, singurul material care face o analiză a clasei de mijloc româneşti, punând punctul pe i: clasa de mijloc românească există, numai că nu este aşa cum ar trebui să fie.
Apariţia clasei de mijloc la noi este un proces dezrădăcinant nu doar pentru că se desfăşoară în absenţa unor instituţii ale statului dezvoltate, ci şi pentru că cei care au ajuns să o formeze provin la rândul lor în cea mai mare parte din nişte dezrădăcinaţi. Ţărani mutaţi de comunism de la sat la oraş, părinţii burghezilor de azi nu mai erau nici ţărani, nici orăşeni. Generaţia mea este prima sau a doua „de pantofi” din familie. Oraşul nu s-a impus fiindcă nu a avut suficient timp. Fundamental, părinţii au rămas tot ţărani, cultivând în faţa blocului cartofi şi roşii, luptându-se cu vecinii pe vreun petec de teren pe care să-l cultive, făcând săptămânal naveta pentru aprovizionare „la ţară”. Copiii au crescut în acest mixaj ciudat de valori amestecate şi repere deformate. Comunismul le-a distrus respectul faţă de muncă şi tradiţii, iar decreştinarea forţată i-a lipsit de un set de valori morale coerente. Depresiunea economică a anilor ’80 a întrerupt bruma de evoluţie socială pozitivă şi a accentuat lupta pentru supravieţuire şi atomizarea socială, astfel că prăbuşirea comunismului a găsit şi un dezastru la nivel social. Un lucru pozitiv – dacă se poate spune aşa – al comunismului, a fost că în acea perioadă era încurajată învăţătura pentru a căpăta/menţine statusul social. Din păcate însă, învăţământul era grav deformat, chiar şi după standardele epocii, astfel că cea mai mare parte a acumulărilor educaţionale era doar balast. (O paranteză personală, am descoperit că, măcar la nivel formal, în perioada comunistă existau preocupări reale pentru elemente care azi se reînvaţă via multinaţionale sau Uniunea Europeană – controlul calităţii, protecţia muncii, normative şi standardizare).
Anii 2000 au început să aducă bunăstare, însă pe fondul absenţei unui set de valori şi în lipsa unor stimuli sociali relevanţi, bunăstarea nu a făcut decât să accentueze atomizarea socială. Actuala clasă de mijloc se comportă burghez la muncă, în concediile din străinătate, acasă, dar nu pe stradă şi în locurile publice. Ea nu beneficiază de reprezentare politică, deoarece partidele s-au îndreptat către ţintele uşoare, pensionarii şi asistaţii social, când nu cumpără pur şi simplu voturile celor dispuşi să le dea pe o pungă de produse.
Criza economică (ce nu se simte încă la nivelul clasei de mijloc – ceea ce se întâmplă acum fiind doar rezultatul exceselor, un grad de îndatorare de 70% sau credite auto pe 10 ani fiind aberante şi în condiţii normale) doar accentuează o criză socială foarte puternică. În absenţa unor modele şi repere, noua clasă de mijloc s-a aruncat în consum ca mijloc de mângâiere a frustrărilor acumulate. Acum se dovedeşte că acest paleativ nu doar că nu a funcţionat, ci a contribuit la accentuarea problemei.
În momentul de faţă, această clasă de mijloc are în faţă două provocări majore. Una de natură socială şi una de natură politică. Criza economică nu o va afecta foarte tare (cu excepţia situaţiilor amintite mai sus) decât dacă criza se va prelungi, majoritatea reprezentanţilor săi fiind profesionişti care pot face faţă provocărilor economice, fiind în plus obişnuită cu sacrificiile şi mult mai uşor adaptabilă decât alte categorii. Mai degrabă este afectată în plan psihologic. Faptul că se renunţă la mâncatul la restaurant, la concedii în străinătate, se trece de la 4 stele la 3, de la produse premium la categorie medium sau vrac, sunt reacţii normale şi naturale în cazul de faţă.
În schimb, criza socială şi criza politică sunt mult mai grave şi cu consecinţe mult mai periculoase pe termen lung. În plan social, noua clasă de mijloc este lipsită de repere morale şi valorice. Cam tot ce înseamnă elita intelectuală a reuşit să se compromită lamentabil. Mass-media preia şi promovează specimene stranii pe post de intelectuali (cum este mai noul cavaler al ortodoxiei, Dan Puric) sau indivizi la limita scatologicului. Fetiţele sunt încurajate să devină paraşute iar băieţeii cocalari, o presiune socială căreia copiii îi este greu să reziste. Nu există Think Tank-uri (ar fi SAR, dar în ultima vreme partizanatul politic le diminuează mult spiritul critic, asta ca să fiu blând). Limba română vorbită în spaţii publice (inclusiv mass-media) se degradează periculos. Mass-media se degradează la un nivel absolut jenant (în condiţiile în care un cioban cu IQ subunitar face mişto de lucrătorii mass-media, ce IQ pot avea aceştia?) şi nimeni nu-şi pune problema de ce la o populaţie de 18 de milioane avem 300.000 cumpărători de ziare (nu-mi veniţi cu tirajele Click şi Libertatea, că 80% din tiraj se cumpără de aceleaşi persoane) şi vreo 3.000.000 de consumatori TV. Nu cred că va mai dura foarte mult până când advertiserii vor realiza că plătesc prea mult pentru prea puţin şi că orice produs ambalat în rahat ajunge mai devreme sau mai târziu să pută. Este foarte adevărat că „asta cere publicul”. Numai că acest public este din ce în ce mai puţin şi mai low. Când de la wannabe CNN ajungi wannabe OTV cineva ar trebui să-şi pună nişte probleme. Sigur, mass-media este ea însăşi o victimă a lipsei de repere. Angajaţi nepregătiţi şi plătiţi corespunzător (adică prost) nu pot produce conţinut de calitate. Dar faptul că Ziarul Financiar – o publicaţie care nu a redus ştacheta foarte mult – raportează creşteri regulate (la fel se întâmplă şi cu The Economist) deşi are preţul cel mai ridicat dintre toate ne arată că există o cerere constantă pentru calitate.
Rezultatul este o societate atomizată, din ce în ce mai greu de mobilizat şi apatică, având ca unic ţel propria supravieţuire. Din punct de vedere economic, aceasta afectează grav statul, prin încurajarea eludării plăţii taxelor şi impozitelor (statul este duşmanul), diverse forme de nesupunere civică, emigrare, lipsă de respect pentru orice înseamnă spaţiu comun (scara de bloc, stradă, local). Absenţa autorităţii încurajează comportamentele anti-sociale (de ce majoritatea românilor sunt cuminţi când tre graniţa? Unul nu depăşeşte viteza legală, nimeni nu parchează aiurea şi tot tacâmul comportamentelor „tipic româneşti”).
Din punct de vedere politic, clasa de mijloc nu este deloc reprezentată. La gradul de apatie pe care îl are, îmi este greu să cred că mai poate fi mobilizată întru ceva, de aceea mă îndoiesc că se pot împlini scenariile apocaliptice cu apariţia unui nou dictator. România a regresat către feudalism şi puterea este fărâmiţată, împărţită între atât de mulţi „baroni locali” încât va fi imposibil pentru cineva să-i reunifice.
Din punct de vedere economic, România va trece peste criză, nu datorită clasei politice, ci chiar în ciuda acesteia, cu ajutorul Uniunii Europene, a ţărilor care au interese economice în România, a multinaţionalelor sau chiar a soluţiilor individuale. În urma crizei, unii dintre membri clasei de mijloc se vor vedea retrogradaţi din acest statut, alţii vor ajunge la finalul crizei să pătrundă în ea. Sunt însă sceptic cu privire la şansa ca clasa de mijloc românească să ajungă asemănătoare cu cea occidentală. Până când ea nu va înţelege că asocierea este cea mai bună cale către progres şi nu îşi va construi propriul vehicul politic va rămâne în continuare nebăgată în seamă, victima unor politici inadaptate şi forţată să „cumpere” „produse” care nu i se potrivesc. Răspunsul nu se află în cadrul clasei politice actuale, construită pe sistemul „de sus în jos”, şi în care nu a mai apărut un nume nou relevant de dinainte de 2000.
Clasa de mijloc este o „supravietuitoare”. Din pacate termenul „se descurca” a ramas inca perfect valabil si dupa 20 de ani. In lipsa unei societati civle active vom avea insa o mare problema si cu politicul si cu socialul in formele care le-ai expus.
mi se pare nefundamentata estimarea ta referitoare la tirajele media. teoretic, tu legi conditia nefericita a clasei de mijloc de calitatea deplorabila a produselor media, desi consideri ca la baza acestei conditii stau anii 80, cand mass-media erau in totalitate controlate de stat. evident, dupa 90 apetitul romanilor pentu media s-a regasit in valorile lor de viata dar nu intr-o asemenea masura, incat in aceste timpuri de instabilitate economica sa creeze crize sociale de anvergura celor descrise de tine. practic, desfiintezi BRAT-ul. de unde atata inversunare? 🙂
1. Tirajele sunt cele care sunt, nu contrazic deloc BRAT-ul, ci folosesc chiar cifrele publicate de el. În momentul de faţă, avem Adevărul cu 80,000, Jurnalul cu 60,000, România liberă cu 50,000, Evenimentul 45,000. Restul sunt sub 20,000. Dacă numeri, îţi ies în jur de 500,000 de cumpărători de presă (cu tabloide, cu tot). dacă aduni şi presa locală, mai strângi încă vreo 300,000, în caz fericit. Deci? Comparat cu alte pieţe, inclusiv din fostele ţări comuniste este puţin, foarte puţin. Cotidianele poloneze vând cam de 10 ori mai mult.
2. Nu am legat condiţia nefericită a clasei de mijloc de tiraje. Afirmaţia mea era că scăderea enormă a mass-mediei se datorează scăderii calităţii, cei din clasa de mijloc care în alte părţi constituie grosul publicului ţintă neavând pur şi simplu ce să cumpere. Ca argument aduceam creşterile constante ale ZF.
3. Criza socială nu are nici o legătură cu mass-media.
4. Înverşunarea mea provine din neînţelegerile tale 😀 (adică nu există 😛 )
Desi cred ca analiza ta este corecta in ceea ce priveste higlight-ul pe unele dintre aspectele concrete ale societatii romanesti, nu impartasesc viziunea de ansamblu. O sa zici probabil ca din nou lucrurile se vad mai roz din afara:) Cred ca viziunea ta, ca a si autorului articolului din Ziarul Financiar, este a unei societati in deconstructie – atomizare e termnul folosit de tine. Parerea mea e exact pe dos, societatea romana e in plina constructie, vezi asta repede in momentul in care constati ca alte societati au trecut prin etape similare in alte momente istorice. Pentru multi din clasa de mijloc de care vorbesti – si putem extinde la o parte mult mai mare a societatii – inca nu foarte e clar de ce exista intr-un stat si cum functioneaza, care e rolul diferitelor institutii, de ce exista ele si cum intra ele in the big picture. Si nu zic ca pentru politicieni sau alti membri ai administratiei publice ar fi neaparat mai clara povestea. Si nu in ultimul rand ce fel de stat ne dorim.
Asta este o etapa absolut necesara prin care societatea va trebui sa treaca. Merge de fapt mana in mana cu ceea ce zici despre clasa de mijloc care sa isi gaseasca reprezentanta politica, dar e mult mai general si mai putin orientat. In paranteza, nu cred in succesul vreunui partid care sa reprezinte „clasa de mijloc”, un partid are la baza o viziune despre societate care transgreseaza categorii sociale, transe de varsta sau orice categorisire am lua. Iar un partid politic ce reprezinta „clasa de mijloc” e fix la fel ca si unul care reprezinta „proletariatul”, reprezinta interesele unei parti a populatiei pe care daca va ajunge sa le puna in practica va face mai mult rau decat bine.
In acelasi timp e dificil si aproape imposibil sa gasesti un responsabil pentru lipsa unei astfel de „dezbateri publice” (nu-mi place termenul, de aceea il pun intre ghilimele). Da, dezbatere intelectuala nu exista, viziune politica fix pix, apatie generalizata din plin. Nu pentru asta merita sa te dai cu capul de pereti (nu tu ci in general) si sa vezi lucrurile pesimist, mai degraba ar trebui sa o vezi ca o fereastra de oportunitate excelenta de a intra inteligent intr-un spatiu vid care mult prea des e prada populismului.
1. Dacă ne uităm în istorie, observăm că nu prea a existat o perioadă de succes a instituţiilor, dar au fost perioade în care societatea era aşezată pe baze valorice. Chiar nu văd ce este de construit.
2. Nici eu nu mă gândeam la un singur partid, ci la reprezentarea politică, e o exprimare generică. Nici unul dintre partidele româneşti nu are ca ţintă clasa de mijloc şi nu face nimic pentru ea.
3. La un moment dat oboseşti tot încercând să umpli vidul 😀
1. Despre valori
OK, precis care erau aceste valori pe care era asezata societatea si ce fel de sistem politic exista in acele perioade istorice? Si cate din ele erau sisteme democratice? Daca chiar vrei sa gasesti un moment in care „societatea era asezata pe baze valorice” atunci exemplul textbook e perioada comunista in care societatea era bazata pe niste valori construite si impuse in scopul mentinerii sistemului si care mergeau exact in contra libertatii individuale pe care se bazeaza o societate democratica. Sper ca nu esti serios facand o referire calitativ pozitiva la un astfel de sistem de valori. Dupa aceea trebuie sa faci distinctia intre o valoare impartasita de un grup sau o parte a populatiei si valoare impartasita de toti membrii societatii. Extinzi atat de mult grupul incat devine mult mai greu sa gasesti lowest common denominator al valorilor impartasite de toti membrii si inafara de cele care figureaza in drepturile omului e greu sa mai gasesti altceva.
Am intalnit des discursul acesta, care transpare si din ceea ce spui tu : „in trecut exista un sistem de valori, lumea era intr-un fel mai altfel (des a se intelege ‘mai buna’), acum totul s-a dus dracului pentru ca nu mai exista nici o valoare”. Ma frapeaza cum o astfel de afirmatie trece cu vederea valoarea de baza pe care cred ca o impartasesc toti membrii unei societati democratice, libertatea individuala. Si gasesc asta cu atat mai socant in cazul Romaniei cu cat e tara care n-a avut o revolutie de catifea. Bine, inteleg perfect de unde se naste intrebarea relativ la valori astfel pusa, ramane ca de multe ori nu stim sa apreciem ceea ce avem sub nas.
Si ca sa inchid cercul, in Romania societatea democratica si statul in sensul sau modern sunt lucrurile care sunt in plin proces de constructie pentru simplul motiv ca nu au existat niciodata inainte de revolutia din 1989. Iar daca atomizarea de care vorbesti inseamna ca oamenii pun mai mult pret pe libertatea individuala decat pe a impartasi un set de valori comune cu cat mai multi membri din restul societatii, atunci be it.
2. OK.
3. Never:)
1. Mă refeream la perioada interbelică. Atunci am avut un stat, câteva instituţii respectate (fără a idealiza perioada, îi cunosc neajunsurile, „Bucureştiul este un mic paris în mijlocul unui sat uriaş”…). Apoi, libertatea individuală trebuie însoţită de responsabilitate, fiindcă altfel înseamnă anarhie (şi cred că acesta este cuvântul care caracterizează cel mai bine societatea actuală).
3. Înseamnă că nu ai încercat 😀
hmmm
probabil ca avem clasa de mijloc pe care o meritam 😛
succes 🙂
1. Responsabilitatea e legata de liberul arbitru si in cadrul in care o folosesti e mai degraba legata de justitie. Libertatea individuala de care vorbim aici e libertatea politica, libertatea de exprimare etc. Deci per se una nu o implica pe alta pentru ca vorbim de lucruri diferite. Acolo unde se leaga este intr-una din caracteristicile de baza ale unei societati care garanteaza libertatea individuala, rule of law. Spun asta pentru ca afirmatia ta e un fallacy : spunand ca „libertatea individuala trebuie insotita de responsabilititate” inseamna ca acolo unde vezi lipsa de responsabilitate problema ar fi in vreun fel libertatea individuala. Nu, problema este lipsa de accountability, un sistem legal in care rule of law nu functioneaza. Iar in Romania poti gasi exemple cu carul. Cu anarhia exagerezi evident:)