Bi-partidismul

Valeriu Stoica readuce în discuţie problema bi-partidismului, una din marotele sale, ascunsă în proiectul de „unificare a dreptei”. Iniţial, şi eu am fost adeptul acestei teorii, mergând pe ideea că un sustem de trei partide este inevitabil instabil şi tendinţa naturală este de regăsire a echilibrului. Pe de altă parte însă, asistăm la debutul unui proces de „atomizare” prin descentralizarea statului şi a „puterii” astfel că un proces de centralizare politică devine din ce în ce mai puţin probabil. Din contră, sunt şansele apariţiei şi dezvoltării unor curente „noi”, inexistente încă în spaţiul public – verzii, comuniştii, euro-scepticii, conservatorii, un partid „laic”… Votul uninominal le oferă o şansă reală, pe care la alegerile trecute nimeni nu a luat-o în serios, dar care la alegerile următoare va fi fructificată.

Există percepţia că în momentul de faţă „jocurile sunt făcute” şi că nu se mai poate schimba nimic. Se uită însă că din ce în ce mai puţină lume mai aşteaptă ceva de la clasa politică. Actuala clasă politică şi mass-media nu pot ieşi „din cutie” şi caută soluţia în interior. Dar dacă , de fapt, este în exteriorul actualului sistem? Şi dacă nu este vorba de o singură soluţie, ci de mai multe? Până la urmă, este mult mai uşor să „faci” 5 partide de 5% decât unul de 25%. Food for thought.