Ori de câte ori trebuie să dau nas cu vreun organ administrativ, mă pregătesc psihologic pentru ce este mai rău. În ultima vreme, coşmarurile mele nu s-au materializat, din contră (cum a fost în cazul Administraţiei financiare de la sectorul 6) interacţiunea fiind plăcută. De data asta este rândul ONRC. Am o firmă, mi-a expirat sediul – ce expresie delicioasă, de parcă un birou poate expira ca o ciocolată – aşa că a trebuit să vizitez instituţia. Tarifele practicate de avocăţeii mi s-au părut jecmăneală curată, mai ales că tot ce trebuia făcut era o redactare a 5 (cinci) fraze – 1200 de caractere cu spaţii. Interacţiunea cu personalul ONRC a fost absolut OK. Mult tineret pe-acolo, foarte mult de muncă (evident, hârtii adunate într-o veselie) din ce am putut să-mi dau eu seama. În schimb, tarifele m-au surprins neplăcut. Pe site-ul lor – deşi obositor grafic, este util, toate documentele de care ai nevoie le poţi completa online şi lista – există un calculator estimativ. Numai că estimarea a fost la jumătate faţă de preţul plătit. De aici probabil şi tarifele avocăţeilor.
Totuşi, ONRC mi se pare cel mai clar exemplu de jecmăneală pe faţă a firmelor. Ca firmă, ONRC nu-ţi este de nici un folos. Culmea nesimţirii, eşti pus să plăteşti pentru că le oferi informaţii, informaţii pe care ei le vând. Înţeleg să plăteşti când obţii ceva – un act, o adeverinţă whatever. Dar de la ONRC nu obţii nimic. Măcar Camerele de comerţ funcţionează pe bază de aderare voluntară, mai intermediază nişte vizite prin alte ţări, oricum, oferă nişte servicii. Deci, de ce plătesc firmele taxe ONRC?
Cel mai probabil răspunsul este simplu dar ilogic: e doar o pârghie mizerabilă prin care statul mai fură câte ceva de la privaţi.
De ce? Pentru că așa a zis regizorul în filmul ăsta, Cristi! retorica întrebării tale este atât de adâncă încât probabil se va întreba chiar și regizorul … 🙂