Îmi este greu să înţeleg radicalizarea lui Traian Băsescu şi împingerea luptei contra Parlamentului la extrem, echivalând alegerea sa cu perpetuarea crizei politce. Ce perspective am avea după o eventuală victorie a sa? Nominalizarea a două guverne. Ele vor fi picate de noua coaliţia PNL-PSD. Traian Băsescu dizolvă parlamentul. Conform tuturor sondajelor, nu avem o modificare semnificativă a scorurilor partidelor parlamentare, deci configuraţia noului parlament va fi aceeaşi şi circul continuă. Practic, 2010 are toate şansele să fie compromis, ca şi 2009. Este o asemenea perspectivă încurajatoare pentru electorat? Poate ea duce la realegerea lui? Mai degrabă nu.
Cum de s-a ajuns aici? Totul a început cu deturnarea de către Traian Băsescu a sensului constituţional al preşedintelui, acela de reprezentant suprem al statului român. El s-a auto-proclamat „reprezentant al poporului”, împotriva statului, personalizat prin Parlament (adevăratul reprezentant al poporului conform Constituţiei). Numai că preşedinţia nu este dotată cu instrumentele necesare reprezentării poporului, iar simpla transformare în „preşedinte-jucător” nu face altceva decât să accentueze criza. Sub mandatul său asistăm la o degradare constantă a respectului datorat instituţiilor statului, întreţinută şi încurajată chiar de Traian Băsescu. Neputându-se ridica la nivelul cerut de instituţia prezidenţială, Traian Băsescu a coborât-o la nivelul de cârciumă şi bâlci, sub masca popularităţii. Când preşedintele bea un whisky cu Gigi Becali şi apoi se urcă la volan până acasă nu este de mirare că orice cocalar cu Q7 se simte îndreptăţit să facă la fel. Când preşedintele asmute serviciile secrete şi justiţia asupra rivalilor politici (evident că trimiterea în judecată a lui Adrian Năstase azi este o simplă coincidenţă hăhăhăhă) nu trebuie să ne mire că vreun prim-secretar face la fel. Ceea ce vrea Traian Băsescu să propună – „modelul său de republică” – nu este atât unul de tip prezidenţial, ci mai degrabă voievodal, adaptat feudalismului primitiv în care s-a afundat clasa noastră politică. Un Parlament decorativ şi concentrarea deciziei în mâinile preşedintelui, cel care decide care vasal se dezvoltă şi care îşi pierde capul. Astfel, la modul teoretic, ar exista măcar speranţa că baronii sunt ţinuţi sub control. Dacă ne gândim însă la Pinalti, Flutur, Ridzi, Udrea parcă lucrurile nu mai stau chiar aşa. Radicalizarea recentă îl pune în rolul interpretat de Vadim în 2000. Desele schimbări de umori şi de decizii îi întăresc imaginea de Răzgândescu. Îi lipseşte siguranţa de sine de la alegerile anterioare şi electoratul simte asta. Interpretarea prea personală a Constituţiei şi justificările neconvingătoare ale refuzului noii majorităţi parlamentare şi a premierului acesteia întăresc ideile opozanţilor săi că pregăteşte fraudarea alegerilor şi instaurarea unui regim personal autoritar. Ideea este întărită şi nominalizarea anonimului Lucian Croitoru, îmbătrânit consilier (pentru cine ştie cum funcţionează lucrurile, funcţia de consilier este o simplă sinecură pentru o obligaţie incapabilă de altceva) la BNR, a cărui clamată competenţă şi expertiză rămâne încă să fie dovedită.
Aparent, Crin Antonescu şi Mircea Geoană par să propună un alt model de „republică”, una parlamentară. Republica lui Mircea Geoană este mai degrabă o nebuloasă, în care convieţuiesc laolaltă cosmonauţii cu ţăranii din… spania, întorşi tentaţi de prima de 25000 de euro. Pe de-o parte, PSD-ul ca partid este bine ancorat în feudalism, pe de altă parte, Mircea Geoană însuşi este tipul exemplar de birocrat de carieră, cu un CV corect, dar slab, indecis, prefigurând o slăbire a rolului preşedintelui. În mod clar va juca mai corect rolulul de preşedinte, fiind mai adecvat instituţiei. Lipsit de presiune (fiindcă PSD-ul îl va abandona la Cotroceni pentru a-şi vedea de treabă) va avea şansa de a nu mai gafa atât de mult. Există şansele să avem astfel un stat decent reprezentat intern şi internaţional, dar confiscat de baronii locali. Ştafeta predată simbolic azi de Ion Iliescu îi face mai mult rău decât bine. Îi agaţă trecutul în spinare într-un moment în care Mircea Geoană se străduia să construiască viitorul. Marea problemă a lui Mircea Geoană este că a luat PSD-ul de la Ion Iliescu, dar nu l-a dus nicăieri. L-a pierdut pur şi simplu pe drum, transformându-l într-un partid neserios şi indecis. În timpul Parlamentului trecut au oscilat între suspendarea lui Traian Băsescu şi moţiunea de cenzură împotriva lui Tăriceanu când doar opoziţia lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase a făcut ca „Parteneriatul pentru România” să nu înceapă mai devreme. În actualul Parlament au luat-o invers: au făcut alianţă cu Traian Băsescu, pentru a trânti apoi guvernul Boc. Ion Iliescu îi oferea PSD-ului o identitate certă, o ideologie şi o direcţie. Mircea Geoană reuşeşte, prin declaraţiile sale, să şubrezească proaspăt creata alianţă.
Republica lui Crin Antonescu este mai bine definită. În esenţă, este şi el un Traian Băsescu, dar mai mic şi mai lipsit de chef. Vrea şi el să se joace, dar nu tot timpul, căci oboseşte repede. De la Dinu Patriciu a preluat ideile acestuia puţine, dar fixe, despre statul minimal, cota unică de 10% şi TVA-ul de 15%. Idei care ar fi fost revoluţionare în anii ’70. Numai că, recent, am intrat într-o criză economică mondială provocată tocmai de lipsa de reglementare şi intervenţie. Realitatea ne arată că tocmai statele cu un stat puternic au rezistat mai bine şi ies mai repede din criză. Iluzia că piaţa corectează totul a murit, iar un stat puternic costă. Cum statul lui Crin Antonescu trage a impotenţă, şi-a găsit un aliat unde niciun liberal nu s-ar fi gândit vreodată să-l caute: Biserica. Se conturează astfel o interesantă ramură a liberalismului, liberalismul feudal: fiecare pe cont propriu, aşa să ne-ajute Dumnezeu! Ce mare diferenţă faţă de Venturiano – cu care chiar seamănă – şi al său „Ori toţi să scăpăm, ori toţi să muriţi!”? Recentul atac la adresa lui Bogdan Olteanu, venit după atacul mizer al lui Patriciu îl reduce pe Crin Antonescu la rolul de valet prost confirmând senin acuzaţiile adversarilor şi bătându-şi joc de o poziţie extrem de importantă obţinută de PNL.
Neseriozitatea lui Geoană şi Antonescu fac ca alianţa dintre PNL şi PSD să pară mai degrabă şubredă. Pe de altă parte însă, nominalizarea lui Johannis este bună – deşi ea a fost făcută de Antonescu politicianist. L-ar fi numit Traian Băsescu însuşi (de aia nici nu se grăbeşte să-l atace) dacă i-ar fi venit ideea înainte. Nominalizarea lui Johannis este bună nu doar pentru calităţile sale de administrator – Sibiul fiind unul dintre puţinele oraşe din România care arată foarte bine, simţindu-se mâna de administrator priceput – dar şi pentru că el poate coaliza o majoritate, chiar şi dacă PNL şi PSD nu se vor înţelege mai târziu, în vederea depăşirii crizei economice. De aici vin şi reticenţele PD şi PSD. Un guvern independent le-ar asigura partidelor un respiro pentru a-şi rezolva problemele interne. PD trebuie să-şi găsească o strategie post-Băsescu, PSD trebuie să-şi găsească direcţia şi ideologia, iar PNL să se decidă ce vrea. Vor avea trei ani la dispoziţie, timp suficient pentru o reorganizare a eşicherului politic. Actualul sistem cu două partide şi trei sferturi + UDMR este predispus la instabilitate de aceea sunt convins că până la următorul scrutin vor rămâne doar două.
