Soluţii pentru „dreapta”

Aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, „dreapta” nu prea are soluţii pentru a opune o rezistenţă minimă PSD-ului la alegerile din 2012. PD este în cădere liberă, PNL pare plafonat fără soluţii la 20-22%, incapabil să depăşească acest prag şi nu exclud ca de la un moment încolo să înceapă să scadă pe măsură ce cei 3-4% de electori ai lui Crin Antonescu se vor plictisi de inconsistenţa şi inconsecvenţa acestuia. Încetul cu încetul, începe să se insinueze ideea apariţiei unei noi forţe politice, aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări estice (în Bulgaria chiar de două ori).

În momentul de faţă, estimez că o nouă forţă politică de dreapta ar avea un bazin electoral potenţial de 10-15%, cu şanse de a urca spre 20% până în 2012, preluând electorat de PNL, PD şi din cei care nu mai au alternativă. Dacă noua formaţiune politică îşi joacă bine cărţile faţă de maghiari, procentul poate creşte, eu personal având dubii că UDMR se va mai regăsi în Parlament. Există o exasperare crescândă faţă de actuala clasă politică – în integralitatea ei – care poate nutri un nou partid politic care să ofere o direcţie clară şi să aibă o ofertă minimă decentă. Costurile nu mai sunt atât de mari ca acum 10 ani, iar internetul oferă un canal de expunere eficient. Lansat astăzi, un partid gen URR s-ar dezvolta mult mai rapid şi mai bine.

PNL pare să fi atins limita de sus. Deşi ar avea loc de creştere – pe principiul vaselor comunicante – spre un 30% sau chiar peste, stagnează la un 20-22%. Din punct de vedere politic, PNL a fost prins pe picior greşit de abandonarea sa de către PSD, după patru ani în care strategia politică a PNL a reprezentat-o căpuşarea acestuia şi nu găseşte încă o strategie şi o direcţie proprie. Intrarea la guvernare în momentul de faţă duce în mod sigur la erodarea brumei de suport electoral deoarece nu dispune de o garnitură de lideri capabilă să acopere decent poziţii semnificative din guvern şi nici nu are abilitatea lui Traian Băsescu de a identifica competenţe (Dacian Cioloş, de exemplu) şi a le promova. Crin Antonescu este integral confiscat de lupta contra lui Traian Băsescu, o luptă din ce în ce mai irelevantă. Programul său se limitează la un inaplicabil „reducem taxele” şi iluzoriu „reducem clientela politică”. Ieşirea de sub limita de 20% nu se face prin apariţii lunare urmate pauze lungi şi dese, ci prin acţiuni politice, prin prezenţa permanentă în teritoriu şi o organizare minimală.

Momentan, liberalii nu ştiu cum să trateze cu PD. Nu capitalizează erodarea acestora, destul de greu, de altfel, deoarece PD a mers pe o strategie de „catch all” astfel că electoratul său este foarte eterogen, o mică parte fiind electorat autentic de dreapta şi cea mai mare parte a acestuia a ajuns la PD dezamăgit de PNL, ceea ce face dificilă revenirea. Nu cred că actuala conducere este capabilă de o „mare împăcare” prin care să recupereze o parte din curentul liberal din PD (deşi o astfel de recuperare nu cred că este de natură a aduce un plus electoral semnificativ). Aşa cum stau lucrurile, PD va avea de ales între Cristian Preda şi Teodor Baconschi şi se va stabiliza într-un partid creştin-democrat de 10-12% susţinut de eficienţa administrativ-organizatorică a lui Vasile Blaga. De foştii liberali (Valeriu Stoica, Stolojan, Turcan) se aude foarte rar. Elena Udrea este împinsă pe zi ce trece spre o sacrificare mai mult sau mai puţin ritualică. În general, cam toţi susţinătorii lui Traian Băsescu sunt în poziţii marginale, de chibiţi, asemenea preşedintelui însuşi.

Crin Antonescu a lansat unele apropouri taberei lui Blaga şi invers. Problema lor este însă că, atâta timp cât Traian Băsescu este preşedinte va dori să „dijmuiască” orice înţelegere întru conservarea oamenilor săi situaţie ce nu pare să convină niciuneia dintre tabere. Probabil că pediştilor lui Blaga le-ar conveni Crin Antonescu, un lider oricum mai popular şi populist decât Baconschi (sau oricine altcineva din PD). Însă, atât PNL, cât şi PD sunt „fundături” pentru Dreapta în România. Niciunul dintre ele nu are resurse pentru a deveni cu adevărat un partid de dreapta puternic (PD-ul de 36% nu era un partid puternic şi cu atât mai puţin de dreapta).

Există, totuşi, şi exemplul PSD, care, între două scrutinuri, ajunsese la 13%, similar cu ceea ce se întâmplă acum PD, pentru ca la alegerile propriu-zise să obţină peste 30%. Situaţia este un pic diferită. PSD era atunci în opoziţie, PD este la putere şi nu cred că îşi doreşte şi nici nu-şi permite să renunţe la ea (cu toate consecinţele). În al doilea rând, PSD a operat o schimbare de conducere importantă şi – în ciuda gafelor care dus la pierderea alegerilor – acel 30% este şi meritul lui Mircea Geoană. [Şi dacă tot am ajuns aici, deschid o paranteză. Am văzut opinii conform cărora şi dacă ar fi ieşit Geoană preşedinte am fi ajuns în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău. Fals. Odată cu Mircea Geoană am fi avut un guvern Johannnis care, măcar la început, se bucura de încrederea a în jur de 50% din electorat şi probabil în primele 2-3 luni ar fi beneficiat de o susţinere populară mult mai amplă, care ar fi permis luarea unor măsuri mai din timp, evitându-se astfel multe din neplăcerile de azi. Nominalizarea lui Boc a fost ea însăşi o enormă dezamăgire, astfel că din start guvernul său a pierdut sprijinul populaţiei.] În plus, ca organizaţie, PSD a fost şi este mult mai omogenă şi mai solidă decât „oastea de strânsură” a lui Traian Băsescu.

O altă problemă a PD o reprezintă faptul că există o aşteptare imensă relativ la înlocuirea guvernului Boc. Rotirea unor cadre nu va duce la nici un rezultat. Trebuie un nou premier, un nou guvern şi ieşirea din prim-plan a unor miniştri enervanţi – Elena Udrea, Radu Berceanu, Adriean Videanu. O astfel de modificare creează probleme suplimentare în PD, atât de natură internă – modificările pot schimba raporturile de putere în interior, de aceea, schimbările vor fi amânate până când taberele vor ajunge la un consens.