Puncte-puncte

Nu am mai scris de mult ceva consistent. Dincolo de faptul că şi motivaţia de a mai continua a scăzut după 6 ani împliniţi pe 4 ianuarie, crescând în schimb senzaţia de deja-vu şi impresia că mă repet, nici timpul nu-mi mai permite. Firma mea a crescut destul de mult anul trecut şi probabil că anul acesta ritmul se va păstra. Deşi foarte aglomerată la un moment dat, „nişa” de comentariu politic se subţiază, atât numeric, cât şi valoric. Au dispărut mulţi ai căror bloguri le citeam cu plăcere, chiar dacă nu totdeauna eram de acord, alţii au rărit postările. Alţii au încercat să se salveze prin „colectivizare” fără a avea prea mult succes. Se simte o lehamite generală şi asta nu este bine. Este, până la urmă, o înfrângere. Şi asta nu-mi place. Nu plac înfrângerile şi nu sunt genul de om care să renunţe. Şi, aşa cum am reuşit să găsesc timp pentru a merge regulat la sală de la începutul anului, mă voi strădui să mă ţin de ei. Măcar o dată pe săptămână.

• UDMR pare decisă să moară frumos. Tocmai când termenul de „curvă politică” a devenit sinonim cu UDMR, rămân statornici partenerului (nu că ar fi avut multe variante). Nu cred însă că asta îi va ajuta foarte tare să mai intre în Parlament la alegerile viitoare. Practic, în momentul de faţă, în afara continuării politicii de apartheid UDMR nu are ce să ofere minorităţii maghiare. Autonomia teritorială riscă să transforme zonele în care maghiarii sunt majoritari în bantustane. E de-ajuns să vezi diferenţele de dezvoltare între Har-Cov şi Cluj, de exemplu ca să vezi falimentul economic al ideii.
• Acesta este paradoxul UDMR: ei luptă să protejeze identitar o minoritate pe care majoritatea nu vrea să o asimileze, căreia îi este mai degrabă indiferentă.
• Lăzăroiu devine din ce mai amuzant. Din comunicator startegic devine o trompetă ieftină pe care nici nu o mai poţi suspecta de vagi urme de inteligenţă. E absolut fascinant să vezi cum tot ce se apropie de Traian Băsescu decade şi se alterează, uman şi intelectual. Gabriel Liiceanu era un filosof deosebit (prea gomos pentru gustul meu, dar interesant), acum e doar o altă lichea chivernisită, luptând pentru cauze greşite (vezi cazul Hertha Muller). Amicul său Pleşu era un eseist simpatic, care clădise o revistă specială în jurul căruia adunase un grup intelectual deosebit. Acum e o ţaţă acră, lipsită de orice simţ al umorului şi ridicolului. Cărtărescu ESTE cel mai important poet contemporan (deşi nu mai scrie poezie demult, cum ne spunea el însuşi, după o anumită vârstă e indecent să mai scrii versuri). E un editorialist patetic şi ridicol care de cele mai multe ori stârneşte râsul involuntar. Aş putea continua cu Patapievici, Cristi Preda, Sever Voinescu… Acum, sigur, a-l compara pe Lăzăroiu cu cei de mai sus e ridicol, dar ca fenomen e interesant. Revenind la ipochimen, ultima găselniţă în sprijinul lui Boc este că „de el nu s-a legat nici o acuzaţie de corupţie”. Dacă n-ar fi atât de idiot ar şti că nici de Victor Ciorbea nu s-a legat nici un scandal de corupţie şi acum nici la OTV nu mai găseşte spaţiu de emisie… Întotdeauna la zoo e concurenţă mare. Despre halucinaţiile individului despre partidul lui Dan Diaconescu nu are rost să mai vorbim.
• Apropo de Boc, PD este într-o mare încurcătură în faţa congresului. Continuarea cu Emil Boc este sinucigaşă. Omul nu mai are credibilitate, nu mai resurse de a mai gestiona partidul, chiar dacă, din punct de vedere economic economia îşi revine. Pe de altă parte, nici „opoziţia” nu presupune cine ştie ce îmbunătăţire. Dincolo de ce adună cu găleţi şi sacoşe, PD nu poate spera prea mult, nici într-un caz, nici în celălalt. Iar o eventuală înlocuire a premierului nu va face decât să accentueze şi mai tare ştampila de „incompetenţi” şi nici nu cred că – pe termen lung – va reuşi să-l salveze pe politicianul Traian Băsescu în ideea în care acesta îşi va face un nou partid.
• Noul partid. Aici, problema neste abordată greşit. Principala problemă a partidelor româneşti este că ele nu sunt organizaţii, ci federaţii de găşti dominate de un lider. Un partid cu adevărat nou nu se poate face pornind de la un lider (sau grup de lideri) care să-şi creeze o masă de adepţi, ci prin coagularea unei mase de persoane cu scopuri comune care să genereze un lider care să-i conducă întru atingerea scopurilor. Cel mai aproape de această idee de partid democratic este protestul împotriva benzinarilor. Manifestarea a eşuat fiindcă nu a reuşit să producă un lider credibil şi pentru că majoritatea activiştilor păcătuiau prin precaritatea intelectuală. Dar este prima dată după 1989 când un grup privat, neafiliat politic, creează o mişcare politică activă. [Da, ştiu, a mai existat URR, PAC, dar acelea nu au fost mişcări pornite de jos, ci tot de sus în jos, de la un grup care încerca să-şi creeze baza de adepţi.] Deci, până nu se creează o masă critică, nu putem vorbi de un nou partid politic, iar orice alte încercări de sus în jos vor fi sortite eşecului.

PS WordPress 3.1 sucks. Nu faceţi greşeală să faceţi upgrade.