Gerul care a cucerit România a adus şi o pauză în confruntarea politică. Ce s-a schimbat după această primă repriză?
Traian Băsescu
A ieşit cel mai şifonat din acest clinci. Discursul de miercuri, probabil cel mai aşteptat discurs din ultimii ani, a fost o dezamăgire pentru toată lumea. A arătat imposibilitatea dialogului şi a coabitării cu USL după alegeri, un preşedinte depăşit de moment şi incapabil să-şi depăşească maniile. Discursul a fost încă o dovadă a incapacităţii lui Traian Băsescu de a funcţiona într-o structură democratică, el fiind „setat” pe una de tip piramidal în care liderul decide totul fără a discuta cu nimeni şi fără să dea socoteală cuiva pentru acţiunile sale. El „ştie”, el este comandatul care duce nava în port, ceilalţi nu trebuie să discute, ci doar să execute ordinele. Este infailibil, deşi îşi recunoaşte unele erori. Este obsedat de „modernizarea” statului, fără însă ca această modernizare să fie explicată cumva celor pe care vrea să-i modernizeze, şi este incapabil să construiască un consens şi să agrege forţele societăţii în direcţia acestei modernizări. După 7 ani de mandat nu este foarte clar dacă are o viziune sau doar idei „spontane” în funcţie de interesele economice ale grupărilor care îl sponsorizează. Este deja mai mult decât penibil lobbyul pentru Roşia Montană, iar neaşteptata respingere a legii sănătăţii a lăsat câteva firme cu investiţii inutile de milioane de euro.
În acest discurs am sesizat şi continuarea detaşării de PD, un proces care a început cam de anul trecut de când a încercat să-l schimbe pe Emil Boc. Problema sa este că nu are alternativă. Tentativele lui Sebastian Lăzăroiu de a coagula o platformă în fruntea căreia să se pună preşedintele s-au soldat cu eşec, în partid numărul celor care îl susţin necondiţionat s-a redus, nici măcar Elena Udrea nu este foarte clar ce jocuri mai face. De altfel, este imposibil să nu fi sesizat că şi în partid sunt vizibile tendiţele de distanţare de preşedinte. Practic, dintre liderii de prim-plan, doar pe Cristian Preda l-am mai auzit pronunţându-se pentru Traian Băsescu (nu vorbesc acum de vuvuzele).
Traian Băsescu pare a fi părăsit şi de aliatul său necondiţionat, SUA, care prin vocea ambasadorului său a emis câteva mesaje critice, destul de dure, la adresa politicii preşedintelui şi a guvernului. Oricum, în plan extern Traian Băsescu este izolat şi nu s-a bucurat niciodată de aprecierea de care s-a bucurat, de exemplu, Emil Constantinescu.
Ceea ce îmi pare a se desfăşura acum este o luptă între o parte din PD şi preşedinte pentru a oferi „poporului” un Moţoc. Preşedintele încearcă să-l sacrifice pe Emil Boc, şi aici este susţinut de o parte din partid, care a înţeles că, dacă vor să mai aibă un viitor, trebuie să se retragă acum de la guvernare, în vreme ce o altă parte a partidului doreşte păstrarea integrală a puterii până la alegeri şi aruncarea vinii pe Traian Băsescu. Dacă până nu de mult Traian Băsescu era o locomotivă pentru partid, acum este o piatră de moară. În plus, câştigarea alegerilor de către opoziţie poate însemna şi încheierea mandatului său.
PD-UNPR-UDMR
PD a ajuns într-o situaţie delicată. A abordat protestele defectuos şi a amplificat reacţiile negative. L-a lăsat ca singur comunicator pe Emil Boc, care, din nefericire pentru partid, pur şi simplu enervează la orice apariţie a sa. Mesajele transmise de el sunt aceleaşi de câţiva ani şi nu mai au nici un efect. OK, o bună parte din electorat este de acord că PD a luat nişte măsuri de apreciat. Însă nu aceasta este problema ridicată în stradă, mai ales că aceste măsuri au fost impuse de FMI, BM şi UE, guvernul fiind mai degrabă un simplu executant. Nu măsurile în sine sunt contestate, ci modul în care PD face politică, ia decizii care afeceatză categorii majore de oameni fără o minimă pregătire şi explicare. Dar, mai ales, modul în care întregul cost al crizei este transferat categoriilor cele mai puţin favorizate, fapt care duce la adâncirea distanţei între cei „bogaţi” şi cei „săraci”.
Pe lângă presiunea lui Traian Băsescu pentru schimbarea premierului, au început să apară şi voci din interior care sugerează nevoia unei schimbări. Momentan vorbim de marginali ca Monica Macovei, Cristian Preda, dar probabil că mai sunt şi alţii care privesc cu teamă alegerile care urmează.
În afară de tensionarea relaţiei cu Traian Băsescu despre care am vorbit mai sus, PD se vede acum prins la înghesuială şi de partenerii de guvernare care s-au speriat şi încep să-şi caute strategii proprii de supravieţuire politică. UNPR a reuşit deja un prim succes în creşterea vizibilităţii prin obţinerea unui minister de imagine care, în general, a oferit celui care l-a ocupat, o anumită anvergură în CV. Adrian Năstase, Adrian Severin, Mircea Geoană, Teodor Meleşcanu sunt exemple de politicieni pentru care fotoliul de ministru de Externe a fost o rampă de lansare importantă. Nu ştiu în ce măsură postul proaspăt câştigat în guvern poate ajuta pe UNPR să treacă pragul electoral, mai ales acum în condiţiile separării alegerilor locale de cele parlamentare. Dacă în cazul simultaneităţii lor exista o şansă prin mobilizarea primarilor transferaţi de UNPR – în Bucureşti vor avea 2 sectoare, ceea ce ar fi putut însemna 3-4 deputaţi şi 1-2 senatori – acum în cazul separării şansele sunt aproape nule.
Pentru UNPR timpul nu prea mai are răbdare. Chiar dacă la locale pot obţine 40-50 de primari din cei 200 pe care se laudă că-i au acum, nu vor fi suficient de mulţi pentru a duce partidul în Parlament. Situaţia dificilă în care se află PD face ca o eventuală uniune cu acesta, fie şi prin absorbţie, în vederea salvării liderilor partidului să fie dificilă.
Recent şi UDMR şi-a nuanţat discursul, acceptând ideea alegerilor anticipate. Pe lângă PCM a apărut şi partidul lui Laszlo Tokes. Şi pentru UDMR decalarea alegerilor poate pune probleme la alegerile locale unde maghiari au alternative. Un scor mediocru la locale poate fi o problemă la parlamentare şi UDMR să nu mai pătrundă în noul Parlament.
USL
Începutul anului a scos la iveală primele disensiuni între cele două partide componente şi este de apreciat diplomaţia lui Victor Ponta care a făcut ca lucrurile să nu escaladeze. Este clar că Crin Antonescu are o agendă proprie şi pune presiune asupra partenerilor care ar prefera un parcurs mai lin. Ideea mitingului nu s-a dovedit foarte inspirată, mobilizarea a fost redusă. Mult mai stupidă a fost ideea demisiilor din Parlament. La nici una dintre ele PSD nu a marşat. Dacă preşedintele liberal continuă cu presiunea este posibil ca relaţia cu PSD să se deterioreze şi proiectul să eşueze. Iar cel care va plăti, dispărând din politică, va fi chiar Crin Antonescu.
Din punct de vedere politic, Crin Antonescu are nevoie de alegeri prezidenţiale cât mai rapid, nu peste alţi 2 ani. Problema lui, pe care nu cred că o conştientizează, este că seamănă mult prea mult cu Traian Băsescu. Momentan, este candidatul cu cele mai multe şanse fiindcă este practic singurul (OK, mai este Dan Diaconescu). PD nu are o variantă post-Traian Băsescu, PSD nu s-a preocupat de subiect datorită alianţei. Dar în doi ani se pot schimba multe, nu doar în relaţia cu PSD, mai ales după ce vor ajunge la guvernare, ci şi în nivelul de aşteptare al electoratului. La fel ca Traian Băsescu, liderul liberal este izolat, lipsit de consilieri, este neinspirat (primirea lui Sorin Roşca Stănescu în partid este antologică, alianţa cu Dan Voiculescu s-a dovedit inutilă).
În momentul de faţă, şansa lui Crin Antonescu este că PSD are nevoie de PNL şi se teme că în eventualitatea unei separări, liberalii să fie atraşi de democraţi şi să rămână încă un mandat în opoziţie. De aceea, până la alegeri, PSD va tolera orice greşeală a partenerilor, însă este bine ca liberalii să nu întindă coarda prea tare.
Înclin să cred că următorul preşedinte va fi un tip complet diferit de cei doi. Ca modele ar putea fi Leonard Orban sau Mihai Răzvan Ungureanu. Sunt doi politicieni cu ceva vizibilitate, un profil public discret (desigur, la MRU este şi specificul funcţiei). Dar o astfel de soluţie s-ar degaja în timp. Pe termen scurt nu poate exista un contra-candidat. De aceea se agită liderul liberal şi încearcă să accelereze alegerile prezidenţiale. Însă demiterea preşedintelui este un proces dificil, care necesită timp.
Aşa cum am spus într-un alt articol, interesul USL este menţinerea lui Emil Boc ca premier până la alegerile parlamentare. Alianţa dintre liberali şi social-democraţi nu a dovedit până acum că poate trece dincolo de „Jos Băsescu!” şi „Jos Boc!”. Deşi el există şi este destul de interesant, programul USL nu este cunoscut. Faptul că nu au reuşit să cupleze cu manifestanţii arată că nu sunt văzuţi şi acceptaţi ca o alternativă. Poate ar fi timpul ca şi ei să comunice mai mult, nu doar „Jos Băsescu!”.
USL a atins în momentul de faţă punctul unu din program: a reuşit – nu neapărat prin forţe proprii – să facă să apară un consens general că PD (şi Traian Băsescu) trebuie să plece de la putere. Dacă însă nu vor trece mai departe la prezentarea alternativei, sunt toate şansele ca beneficiarii protestelor stradale să fie alţii.
