Gaura din buget și fiscalitatea

Una din problemele pe care le au guvernele României o reprezintă incapacitatea de planificare provenită dinbtr-o tendință irezistibilă de supraestimare a veniturilor. Din aceste cauze, se trezesc la jumătatea anului că „viața bate filmul” și trebuie să opereze corecții, în condițiile în care deja s-au angajat cheltuieli bazate pe încasări nerealiste.

Hei-rupul pornit de ANAF împotriva firmelor riscă să accentueze și mai mult o problemă cu care se confruntă economia reală, și anume blocajul financiar. Măsura blocării conturilor este una extremă și, în general, inutilă în combaterea evaziunii. În România, cea mai mare parte a evaziunii are loc prin tranzacțiile cash, care nu trec prin bănci, urmată, probabil în proporții egale, de tranzacții prin firme fantomă. Faptul că o firmă ajunge să aibă datorii la stat indică alte probleme, de o altă natură. De vreme ce firma respectivă a declarat acele sume, faptul că nu mai poate să le plătească nu înseamnă evaziune sau reavoință, ci, cel mai probabil, probleme de încasări. Dacă firma respectivă nu ar fi interesată de taxe, pur și simplu nu le-ar declara și/sau ar găsi variante de „optimizare fiscală”.

Acest iureș mediatic împotriva ANAF și evaziunilor nu se justifică atâta vreme cât încasările la buget sunt superioare celor din 2012. Este doar o formă de show mediatic, prin care Victor Ponta încearcă să paseze răspunderea și presiunea pe umerii fraierilor de liberali.

Din punct de vedere fiscal, România are un nivel redus spre mediu al taxării, existând zone în care poate fi asimilată chiar unui „paradis fiscal”, însă este dezechilibrat împărțită, taxându-se consumul (TVA) și munca în detrimentul profitului și al averii, mai greu de aplicat și gestionat. Percepția publică este însă a unei fiscalități apăsătoare și explicația principală este că cetățeanul contribuabil resimte că primește foarte puțin pentru taxele pe care le plătește, ceea ce nu este întru totul adevărat. Interesant este că aceste servicii proaste nu sunt percepute asemănător atunci când sunt prestate de companii private asimilabile utilităților publice, cum ar fi furnizorii de telefonie, energie, apă, gaze.

Faptul că acești furnizori au introdus proceduri riguroase prin care limitează interacțiunea cu clienții doar la plata facturii, orice altă problemă dovedindu-se un coșmar la fel de mare ca obținerea unei hârtii de la Administrația Financiară, nu stârnește atâta enervare. Însă în vreme ce serviciile statului se îmbunătățesc (față de acum 10 ani este un progres vizibil), serviciile privaților de utilități se înrăutățesc. [În urmă cu 7 ani am rezolvat transferul contractului cu Enelul în 15 minute, acum mi-au trebuit 2 zile și două cozi, una de patru și una de doar două ore, cu o perioadă de așteptare de 30 de zile între ele și cu o taxă de 190 de lei de care nu am fost prevenit și cu care m-am trezit pe factură.]

Fiscalitatea nu este nici foarte schimbătoare, așa cum des se spune, fără prea mult temei, povara fiscală fiind neschimbată din 2010, modificându-se doar în zona deductibilităților, chestiuni de finețe care fie nu afectează un număr semnificativ de firme, fie nu au un impact semnificativ în buget.

Aberații de genul acesta, șeruite pe Facebook sau pe forumuri sau saituri cum este capitalism pe pâine creează impresia că ANAF a noastră e un baubau teribil. Or, dacă ANAF este baubau, sunt curios IRS din SUA cum este caracterizat. Atâta timp cât românul oscilează între „nu le plătesc nici o taxă fiindcă fură toți” și „de ce nu-mi fac autostrăzi/mătură strada/…, eu de ce plătesc taxe” lucrurile vor continua să băltească în mediocritatea comunistă „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, în care angajatorul este contribuabilul român, iar angajatul, statul.