Clasa politică românească este aideologică și încercarea de împărțire pe curente și doctrine politice este o labă intelectuală. Separarea stânga/dreapta nu s-a făcut ideologic, ci raportat la Ion Iliescu. Așa a făcut ca partide social-democrate, PSDR Cunescu sau PD Roman/Băsescu să figureze permanent la dreapta, deși, cel puțin declarativ erau de stânga și membri ai Internaționalei Socialiste. După ascensiunea lui Traian Băsescu, această separație pseudo-ideologică a devenit irelevantă, politica raportându-se la noul mascul alpha la modul emoțional. Așa a apărut alianța „contra-Naturii” USL, între un partid de stânga și unul declarat de dreapta.
Din punctul de vedere al politicilor publice, avem de a face, încă de la căderea comunismului, cu un neoliberalism păgubos, practicat și de partidele „de stânga” și de cele de „dreapta” cu foaia de parcurs dictată de organismele internaționale. O astfel de evoluție a dus la dezastrul social de astăzi, ale cărui consecințe este posibil să nu fi fost atât de dureroase dacă românii nu ar fi avut posibilitatea emigrării. Contra-factual, înclin să cred că 3 milioane de șomeri morți de foame ar fi fost o forță imensă de presiune socială în vederea abordării unor politici publice coerente economic și întru reducerea decalajelor. Însă, politicienilor le-a convenit, unii chiar încurajând explicit (Traian Băsescu) migrarea ca formă de „protecție socială”. La asta a contribuit și faptul că în România prăbușirea comunismului a distrus orice urmă de coeziune socială. Fenomenul migraționist românesc nu există în țări ca Polonia, Cehia sau Ungaria. Să spunem că, în cazul lor, granița directă cu un stat occidental a funcționat ca o supapă în primii ani de după comunism, însă, nici comunismul lor nu a fost atât de distrugător ca cel din România, astfel încât la prăbușirea acestuia societatea nu a intrat complet în colaps ca la noi.
Revenind la prezent, în „dreapta” avem două tabere greu conciliabile: Antonescu și Traian Băsescu. Ambii sunt oameni politici cu posibilități epuizate și nici unul nu a permis creșterea unui lider la umbra lor. Traian Băsescu vorbește de Emil Boc, alt politician terminat, de Elena Udrea, o piatră de moară în orice context. MRU și restul găștii de intelectuali băsiști nu contează politic, ratându-și șansele atunci când au avut ocazia. De partea cealaltă, Antonescu reciclează „proiectul Johannis” din 2009.În afara acestor tabere, este posibil să mai existe și PD, care nu este nici cu unul, nici cu celălalt, dar, teoretic, ar fi mai aproape de Antonescu decât de Traian Băsescu.
Dacă PSD poate aduce la vot în jur de patru milioane de alegători, Antonescu + Băsescu nu pot miza pe mai mult de două milioane și jumătate, hai, optimist vorbind, trei. Numai că între cei 1,5-2 milioane ale lui Crin Antonescu și cei circa un milion ai lui Traian Băsescu există o barieră greu de trecut care face ca alegătorii unuia să se mobilizeze greu pentru celălalt.
Faptul că avem doi politicieni „obosiți”, care, într-o formă sau alta s-au aflat la putere și au fost aliați cu „dușmanul”, face ca susținătorii „dreptei” (în ideea de anti-pesediști) nehotărâți încă să aibă argumente reduse pentru a veni la vot. Victor Ponta și PSD nu pot spera la mare lucru în afara electoratului propriu, deci pentru ei esențială este demotivarea celorlalți. Șansele sunt destul de mari, în absența unei surprize a dreptei, fiindcă nu cred că prezența la vot va depăși cu mult prezența la referendumul din 2012, ceea ce înseamnă în jur de 8,5 milioane (comparativ cu 10 în 2009). Argumentele pentru o prezență slabă sunt solide:
- Nu mai există încrâncenarea din 2004 și 2009. Odată cu răsuflarea referendumului din 2012, pasiunile s-au mai domolit.
- Dreapta nu are lider: Crin Antonescu stă mai prost ca în 2009, când a fost al treilea, Cătălin Predoiu nu există, alt candidat pare să fie Emil Boc. Nici unul nu stârnește pasiuni și nu poate mobiliza lumea. Este interesant de urmărit testul lansat recent de Traian Băsescu prin nominalizarea lui Daniel Morar, care ar putea genera mobilizări mai ample.
- În ciuda gafelor și greșelilor, PSD nu mai este văzut ca un pericol atât de mare ca în 2004 (mă rog, e de discutat ce s-a întâmplat în 2004) și nici ca Traian Băsescu în 2009, deci miza prezidențialelor nu mai este crucială. Nu știu dacă în momentul de față schimbarea guvernului Ponta chiar este o miză pentru electorat. În plus, atât Ponta, cât și Liviu Dragnea, respectiv numărul unu și numărul doi din PSD sunt sub vizorul DNA, ceea ce îi face vulnerabili.
- Justiția „își face datoria”. În 2004, Alianța DA a avut succes pentru că justiția nu funcționa. Acum, baronii locali fac potecă la DNA, miniștri au probleme, lucrurile se mișcă, nu mai avem acea exasperare de-atunci. Argumentul că procesul este reversibil are un caracter de abstractizare care îl face mai dificil de apropriat.
În 2004 a fost „cota unică” și „dreptatea”. În 2009, a fost Traian Băsescu, pe care unii îl doreau schimbat, alții apărat. În 2014 nu avem nici o miză serioasă. Rămân în continuare la opinia că în societate există un puternic curent anti-psd, însă nu văd ce l-ar putea mobiliza. OK, înlocuim pe Ponta & Co. Cu ce? Crin Antonescu l-a pus în guvern pe Fenechiu, aflat în acum în pușcărie, pe Stroe, un politician de o stupiditate crasă, pe nevasta prietenului său… Traian Băsescu l-a ținut pe Boc și fenomenele Pogea, Ialomițeanu, Udrea care au accentuat dezastrul economic indus de criza economică mondială. Nici unul nu are la îndemână o echipă competentă care să te inspire. Merită să dai jos guvernul Ponta ca să revină Stroe, Pogea și restul trupei?
Judecand la rece, la foarte, foarte rece (tone de gheata, tone de lamai), probabil ca ar merita votul anti-psd. Nu ca sa dai jos guvernul Ponta, ci cat sa nu dai PSD-ului si presedintele. Ca daca ii dai si presedintele, ii dai puterea pe urmatorii 6 ani.
Care ani par sa fie foarte complicati, tinand cont si de contextual international.
Dar votantul mediu nu poate sa judece atat de rece si cu atatea tone de lamaie pe masa. Opozitie anti-PSD trebuie sa puna mult mai mult pe masa, ca sa astepte voturi. Altfel, cioaca.