Despre Adrian Năstase

Deşi i se pun tot felul de beţe în roate, Adrian Năstase se încăpăţânează să lupte pentru revenirea oficială în fruntea PSD. Întrebarea care se pune este dacă el mai poate fi util cu adevărat partidului sau va fi încă o piatră de moară.

Indiferent cum ai lua-o, Adrian Năstase prezintă un risc sporit de imagine negativă pentru orice organizaţie. Indubitabil, el îşi are publicul său şi electorii săi, mulţi, puţini atât câţi sunt, şi, prin comparaţie cu mulţi din fruntea PSD-ului de azi (ca să nu zic toţi), este net superior ca inteligenţă, instruire şi abilităţi manageriale. Pe de altă parte însă, imaginea de despot luminat, arogant şi corupt, s-a lipit de el ca marca de scrisoare. Este la fel de adevărat că, deocamdată, corupţia lui Adrian Năstase este mai degrabă la nivel de folclor decât la nivel de realitate juridică, dincolo de toate şicanele (altfel, normale şi legale) pe care avocaţii săi le pun în calea „aflării adevărului”. Asta ca să nu mai amintim că, după toată campania, corupţia nu ocupă decât locul 7 în ierarhia preocupărilor. Cred că mult mai multă lume a fost deranjată de omniprezenţa mediatică din timpul premieratului său şi dominaţia copleşitoare ce aminteau de ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu ori de săltarea de pe stradă a lui Ciuvică amintind de practicile Securităţii, decât de moştenirea mătuşii Tamara.

În evoluţia firească a PSD, urmaş al fostului Partid Comunist, Adrian Năstase este mult mai potrivit decât Mircea Geoană care reprezintă o grefă artificială pe cale de a fi respinsă de un organism care nu o poate tolera. Mă rog, poate termenul de „grefă” nu este cel mai potrivit. În orice caz, vorbim de o deturnare a evoluţiei naturale a „speciei”. Trebuie să ne uităm de unde am pornit în anii ’90. Ion Iliescu ar fi fost un lider comunist ideal al anilor ’70, Adrian Năstase al anilor ’80. Practic, datorită lui Ion Iliescu, PSD a sărit etapa anilor ’80, prelungindu-şi anii ’70 până în 2004.

Ar fi fost excelent pentru ei ca Adrian Năstase să fi ajuns lider în 1996. În 2005, când a preluat partidul, Mircea Geoană a încercat să-l aducă în anii ’90, încercare soldată cu eşecul de proporţii care se prefigurează. Sigur că actualul preşedinte al PSD pare ridicol în cele mai multe dintre situaţi însă nu a fost chiar un preşedinte rău, luând în considerare circumstanţele şi faptul că a fost sabotat constant de taberele rivale din partid.

Revenirea lui Năstase întoarce partidul în trecut, în urmă cu vreo zece ani. Este bine? Este rău? Îmi este greu să judec din afară. Din punct de vedere al organizaţiei poate fi benefic, o reluare a evoluţiei naturale către un partid modern de stânga pe modelul fostelor partide comuniste din lagărul socialist. Din punct de vedere al electoratului, aş zice mai degrabă că este o idee proastă, too little, too late, cum ar spune englezii. Un partid ar trebui să fie orientat spre viitor, nu spre trecut. Propunerea lui Mircea Geoană ca Adrian Năstase să colaboreze „din umbră” nu este chiar atât de rea. Până la urmă, conducerea PSD ar trebui să treacă de la Mircea Geoană la un Cristian Diaconescu sau chiar Victor Ponta, nu la Adrian Năstase (e-adevărat, nu este cazul, dar ca proiecţie în mass-media, da).

La fel sau poate chiar mai interesantă decât candidatura în sine a lui Adrian Năstase este opoziţia vehementă întâmpinată de fostul premier, o opoziţie cu totul şi cu totul exagerată faţă de potenţialul ameninţător al acestuia sau al funcţiei pe care ar vrea să o deţină, fiindcă, până la urmă, ce poate face Adrian Năstase în plus deţinând o funcţie oficială faţă de ceea ce face acum?

Nu m-aş grăbi însă să indic spre „suspectul de serviciu”. Mai repede, cred că blocajul vine din interior. Apariţia lui Adrian Năstase într-o funcţie oficială în PSD limitează puterea de negociere şi potenţialul electoral al PSD. Indiferent că este PD sau PNL, un PSD cu Năstase şi Iliescu „up and runing” nu este cea mai fericită combinaţie pentru un parteneriat.