Prin înghiţirea formaţiunii lui Emil Constantinescu şi prin anunţul de azi al lui Marian Miluţ privind alianţa cu PNŢCD (în care termenul de alianţă este o elegantă reverenţă în faţa unui brand istoric) duc la consolidarea dreptei „adevărate”, cu PNL în calitate de lider al acesteia. Odată şi cu revenirea în PSD a lui Adrian Năstase şi întărirea PSD ca partid de stânga (de la care încă aştept şi o serioasă ofertă politico-economică – de la PSD, nu neapărat de la Adrian Năstase) PD rămâne în aer din punct de vedere ideologic.
Chiar dacă la nivel european popularii sunt cel mai import grup de partide, în România curentul nu a prins, iar PD oricum nu este decât un simplu oportunist, agăţat la „cei mari”, neavând nici în clin, nici în mânecă cu vreunul din conceptele vehiculate. Şi la PSD, şi PNL există în subsidiar persoane mai bine ancorate în problematica europeană şi ataşate valorilor grupurilor din care fac parte (cazul Adina Vălean e chiar deosebit, întrucât ea a susţinut poziţia liberalilor europeni împotriva poziţiei oficiale a partidului), chiar dacă ele nu sunt în prim-plan, fiindcă atât poate mass-media românească să înţeleagă din dezbaterea ideologică, la PD nu găsim pe nimeni care să fie legat la modul serios de doctrina populară (chiar dacă au şi ei cel puţin un europarlamentar activ, Monica Iacob Ridzi).
Chiar dacă lipsa ideologiei poate fi – şi este pentru moment – suplinită de popularitatea lui Traian Băsescu, pe termen lung va conta foarte mult absenţa unui factor coagulator mai ales că la umbra lui Traian Băsescu nu creşte nimic. De bine, de rău, PNL nu a scăzut niciodată sub 10% şi nici PSD sub 16% în ciuda unor campanii media cvasi-permanente. În absenţa lui Traian Băsescu, mă tem că PD se poate prăbuşi sub pragul electoral în absenţa unui factor coagulant care să asigure o ofertă politică în absenţa unui lider conducător popular.
Am asemănat de mai multe ori PD cu PRM. PD este pândit de traiectoria PRM, aflat acum în pragul dispariţiei odată cu epuizarea resurselor liderului (PC nu reprezintă un model real, deoarece nu a depăşit niciodată nivelul unui „srl de apartament” politic, nici măcar la nivelul la care se află politica românească). Se poate observa că viteza de consumare a liderilor populari (în sensul propriu) a crescut – un exemplu tipic fiind Gigi Becali care n-a dansat decât o vară politică. Nici Traian Băsescu nu se află foarte departe, el scăzând de la 60+% la 40%+ „încredere” (ştiu, este un indicator irelevant în sine, dar contează ca trend) şi scăderea continuă.
Acum, PD se găseşte între două oferte politice clare (mă rog, cât de clare pot fi la noi): una de dreapta, care beneficiază de patina timpului, grupând cele două partide istorice, şi una de stânga, pe care prezenţa lui Adrian Năstase are darul de a o canaliza spre „ceva” concret. Cum PD se identifică singur ca fiind „partid de dreapta”, construirea proiectului politic de dreapta în jurul liberalilor le creează probleme de întărire a identităţii. Prin contrast, pretenţiile PD par mai degrabă neserioase. Nici pe partea stângă nu mai este loc, PSD reuşind să revină din degringoladă. Ar trebui reamintit că Adrian Năstase este autorul a trei programe foarte bune şi utile, care au adus beneficii concrete electoratului şi contribuind – într-un fel ce poate fi considerat populist, dar având o contribuţie certă – la dezvoltarea durabilă: cornul şi laptele, îndemnizaţia pentru tinerele mame şi refacerea sălilor de sport. Alături de introducerea cotei unice, cred că sunt singurele proiecte politice care au adus beneficii reale electoratului.
Asta creează premisele unei oferte pragmatice a PSD+PNL, căreia PD nu-i poate opune în momentul de faţă decât un discurs populist anti-sistem. Acest lucru nu ar fi o problemă, atâta timp cât distanţa între vorbele şi faptele lor nu este atât de mare şi creşte de la o zi la alta. Cel puţin, acţiunile lui Vadim Tudor au fost mai mereu consecvente cu discursul său, în vreme ce între discursul justiţiar al lui Traian Băsescu şi al PD şi acţiunile lor este o prăpastie pe care numai o persoană rău intenţionată nu o observă. Ca să nu mai vorbim de diferenţa între discursul despre „reforma clasei poitice” şi un Emil Boc, Theodor Stolojan, Elena Udrea sau Elena Băsescu…
