Referendumul pentru familia tradițională

Am citit la Alexandru Racu un articol interesant referitor la acest referendum. El vine cu o idee interesantă, cum că acesta ar fi o confruntare între „tefeliști” și „popor”, pe modelul referendumului din 2012, care a fost o confruntare între „popor” și băsism.

Până la un punct sunt de acord cu ideea, însă nu cred că acest referendum va fi „bătălia”. El va fi o luptă politică, fiind vorba de o simplă confruntare între diverse forțe politice și non-politice – avem pe de-o parte BOR și CPF, în spatele cărora s-au plasat PSD și PNL (care sunt oricum, același lucru) – pe de altă parte avem USR și alte asociații „liberale” sau „occidentale”. „Poporul” nu e nicăieri. E doar o ceartă „între ei”.

La discuția privind definirea familiei, USR a răspuns cu #fărăpenali. Vorbim de aceleași lucruri, diferă doar capacitățile organizatorice. Dacă ne raportăm la capacitățile organizatorice ale BOR și CPF, care au strâns trei milioane de semnături, cele un milion ale USR sunt o mare performanță.

Referendumul în sine vine cu o temă neinteresantă în dezbaterea publică. Sunt de acord că în România există o homofobie deloc mascată, însă tema homosexualității nu există ca atare. S-a ajuns la referendum doar fiindcă BOR și CPF s-au concurat una pe alta întru același scop, iar partidele politice au sesizat oportunitatea de a-și face campanie. În momentul de față, și CPF și BOR sunt absente din peisaj, au rămas doar politicienii, între ei. De asemenea, nici USR nu este foarte prezent (ieșirea lor în stradă pentru a discuta cu poporul a avut altă temă, deci nu sunt asociați cu mișcarea). De aceea, nu cred că referendumul va fi o bătălie între „tefeliști” și „popor”. Asta nu înseamnă însă că ea nu există.

Însă nu are neapărat forma unei dispute „occident” vs. tradiționalism. Mai degrabă, vorbim despre o dispută între niște oameni care acumulează frustrările necâștigării alegerilor și unii care „le pierd” deși le câștigă. Prima dată când s-a manifestat a fost, cum spune Alexandru Racu, la referendumul din 2012. A doua oară, la mitingul PSD. Mitingul nu a fost neapărat despre PSD, deși ei i-au adus. Mai degrabă PSD a fost un facilitator al unei mulțimi care nu a avut până acum șansa și posibilitățile de a se exprima. De aia discursurile liderilor PSD nu au impresionat și nu au interesat pe nimeni, așa cum nu te interesează poveștile taximetristului. Le asculți că ești cu el în mașină și nu ai altceva de făcut. La final îi dai un bacșiș, fie din obișnuință, fie că te-a adus la destinație. PSD este taximetristul care duce lumea la destinație. De aia primește bacșiș. Ceilalți doar îți cer bacșișul și-ți spun să mergi cu tramvaiul.

Modul în care a reacționat o „anumită” bulă, printr-o violență de limbaj uriașă, arată că mitingul și-a atins scopul de a-i scoate de minți, de a-i lovi exact acolo unde se simțeau superiori. Sigur, este foarte ușor să zici că acei oameni au fost aduși cu japca, că organizarea a fost comunistă. Realitatea este însă că ei există, că temele PSD (statul paralel, Soros) prind pentru că ele au la bază o realitate simplă: dreapta nu a reușit niciodată să câștige alegerile – în 1996 Convenția Democratică s-a bazat pe PD al lui Petre Roman, în 2004 a fost PUR al lui Voiculescu, în 2009 înțelegerea dintre Ponta și Băsescu, în 2015 „Colectiv”…

Părerea mea este că bătălia se va da la prezidențiale.