Războaiele subterane

Ceea ce se întâmplă în politica internă de ceva vreme nu poate fi explicat doar în contextul local, ci în ceea ce se întâmplă la scară globală.

În momentul de față avem de a face cu prima falie majoră în civilizația Occidentală. Este pentru prima dată când Europa și SUA au interese diferite și acționează divergent. Până acum, cârcotelile europene la adresa hegemoniei se limitau la influența Holywoodului asupra culturii occidentale. Acum deja vorbim de un război rece între UE și SUA și nu sunt întru totul convins că Trump este cauza sau doar un efect.

Din punct de vedere politic, și în interiorul UE asistăm la o falie între estici – mult mai înclinați către SUA – și „nucleul dur” al Europei, mai precis Germania și Franța. Actuala Comisie a avut un rol nefast în coeziunea proiectului european și a condus la răcirea statelor est-europene. Faptul că aceasta a început de la acele țări mai bogate și mai bine integrate are și o explicație rațională. Spre deosebire de România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria au cunoscut mai apăsat ocupația sovietică și au apucat să dezvolte sentimente mai puternice împotriva rușilor. În România, aceasta nu a mai fost atât de bine simțită, Nicolae Ceaușescu imitând foarte bine independența, iar ulterior concentrând asupra propriei persoane toate frustrările.

În schimb, agresivitatea și cerințele uneori exagerate ale birocrației UE au indus în celelalte state din Est ideea înlocuirii unei birocrații, cea sovietică, cu o alta, cea de la Bruxelles, iar comportamentul ultimei comisii nu a făcut decât să adâncească aceste resentimente, contribuind la accelerarea acestora. Statele din Est par să se sprijine mai mult pe SUA, care a construit baze militare, inclusiv în România.

Până acum, UE a reușit să contracareze acțiunea Chinei în Europa, care s-a focusat mai mult pe Africa, pe care a re-colonizat-o. În Europa, tentativele chinezești nu au dat cine știe ce rezultate. O să fie interesant de văzut urmările acordării celui mai mare proiect de infrastructură de către Croația Chinei.

Chiar și în interiorul „nucleului dur” apar discuții între Franța și Germania.

În România, în afară de efectele vizibile ale luptei dintre UE și SUA, sunt vizibile și interesele divergente dintre Franța și Germania. Fiecare parte promovează anumite politici, care, din păcate, nu sunt neapărat în interesul României. În această cheie trebuie citite, de exemplu, tăcerea bruscă a ambasadei SUA, altădată foarte vocală la orice hârtiuță mișcată prin palatul Victoria, agresivitatea din PE împotriva „statului de drept”, concretizat în acea moțiune care conține multe erori factuale, referiri la procese nefinalizate sau ingerințe în activitatea legislativă internă, (de altfel, și criticile acerbe la adresa statelor din Est), agitația domnului Cioloș…

Căderea comunismului a început tranziția de la o hegemonie bipolară (URSS/SUA) la una multi-polară (UE/SUA/China/Rusia). Ceea ce se vede și la noi sunt doar efecte ale accelerării tranziției, în care fiecare putere încearcă să-și arondeze cât mai mulți vasali.