Curaj, găină, că te tai sau cum se pregăteşte PD să piardă alegerile

Democraţi nu par să se fi trezit din degringolada cauzată de scorul slab înregistrat la alegeri iar deciziile luate după locale ne arată un partid incapabil să înţeleagă ce (nu mai vrea) electoratul de la ei.

Modul în care încearcă acum democraţii să se mobilizeze arată mai degrabă faptul că par să se împace cu ideea că nu vor ajunge la guvernare decât a partid decis să obţină victoria. Iar măsurile luate vineri nu fac decât să crească şansele de eşec. Devine tot mai evident că democraţii nu sunt altceva decât o simplă masă de manevră supusă voinţei totalitare a unui politician care şi-a pierdut complet busola.

Unul dintre aceste exemple este modul în care autoritatea Elenei Udrea creşte în partid şi se va reflecta dur în scorul pe care îl vor avea democraţii la alegerile parlamentare. Atunci când cineva are o asemenea imagine – atenţie, vorbim exclusiv de imagine – şi este descrisă prin apelative gen „Duduia”, „Elena Lupescu” ar fi fost mai indicată o retragere strategică, or doamna Udrea creşte inclusiv în detrimentul unor personalităţi democrate cu vechi ştate în partid. Însoţită şi de varianta sa stolojană, Raluca Turcan, promovarea capătă conotaţii de-a dreptul penibile.

Democraţii sunt acum călare pe un butoi cu pulbere iar destrămarea nu este departe. Ea însă nu se va petrece „clasic”, prin desprindere unei aripi disidente condusă de unul-doi lideri centrali, aşa cum s-a petrecut până acum în politica noastră ci, urmând evoluţia politicii, la nivel local. Desprinderea grupului „disident” de la Buzău, de pildă, ca răspuns la intervenţiile lui Cezar Preda i-a costat pe democraţi un post de şef de consiliu judeţean, acum la PSD. Aceasta este direcţia. În locul unui „big bang” vom avea o serie de „bang”-uri mai mici, dintre care multe nici nu vor ajunge în mass-media centrală, mult prea preocupată de strănuturile prezidenţiale. Sigur, legislaţia nu mai permite migrarea de la un partid la altul, dar asta nu va îi va împiedica pe aleşii locali să facă propria lor politică, aşa cum, de exemplu, „Pinalti” a fost primar PNL vreo doi ani. Nu m-aş mira foarte tare ca în campania electorală aleşii democraţi să sprijine pe faţă sau mai puţin vizibil candidaţii liberali sau social-democraţi, în funcţie de prieteniile locale.

La fel de urât este şi modul în care democraţii au ales să se despartă de Felix Tătaru (mă rog, nici reacţia acestuia de după alegeri când a criticat electoratul că nu a votat aşa cum trebuie nu e tocmai fericită).
De asemenea, alianţa cu Gigi Becali de la Bucureşti este de natură a îndepărta electoratul urban, cât le mai rămăsese, din electoratul CDR. Acest electorat este pe cale să migreze la PNL, o ipotetică alianţă cu PSD fiind mai puţin nocivă decât becalizarea (să nu uităm votul destul de important numeric dat de electoratul CDR în 2000 lui Ion Iliescu ca să nu iasă Vadim Tudor). Partea cea mai proastă pentru democraţi este că acesta este un electorat activ social (datorită lui a câştigat Traian Băsescu în 2004) şi cu o bună putere de influenţare a grupului lor.

Înaintea alegerilor parlamentare, democraţii se văd fără o identitate clară, fără o imagine, fără lideri centrali credibili, fără un candidat serios la postul de premier şi cu trei vectori de imagine extrem de controversaţi, din care cele două doamne pot avea un impact negativ la electoratul lor de bază – în special cel ardelean, mai puţin gustător de decolteuri şi frivolităţi. Democraţii vor avea proble atât în a-şi mobiliza electoratul, cât şi în a-şi mobiliza activiştii locali. Dacă în lumina rezultatelor de la locale pronosticam un 25-27% la parlamentare, în momentul de faţă mă tem că aceasta va fi o ţintă greu de atins pentru democraţi.

Nici cu politica de alianţe democraţii nu stau mai bine. Fie cu PNL, fie cu PSD, alianţa trebuie să-l excludă pe Traian Băsescu. În plus, faţă de PSD pornesc din start cu locul secund, faţă de liberali având încă un avantaj – mai mult teoretic, eu unul le văd în toamnă la egalitate, undeva în jurul a 24% fiecare. Faţă de liberali pot apărea o serie de animozităţi, ţinând cont de ponderea pe care o au acum puciştii liberali în PD. Oricum, dependenţa de Traian Băsescu este deja pe cale să devină neinteresantă pentru democraţi, mai ales că aceste alegeri au demonstrat că Traian Băsescu nu este suficient pentru a câştiga şi că mai eficientă se poate dovedi o politică de alianţe la nivel local.

În plus, însăşi rolul instituţiei prezidenţiale se va diminua. La momentul în care vom avea alegeri prezidenţiale partidele îşi vor fi rezolvat situaţia, astfel încât este de presupus o mobilizare minimă din partea acestora (poate cuplarea cu alegerile europarlamentare să le mai ridice miza). Probabil că însuşi Traian Băsescu a înţeles că un al doilea mandat devine imposibil şi acum îşi negociază „o bătrâneţe liniştită”, iar prin promovarea Elenei Udrea în partid să-şi asigure o reîntoarcere fără probleme.

Din această cauză, cred că viitoarea confruntare de la prezidenţiale se va da între figuri secundare ale partidelor – un Cristian Diaconescu de la PSD, un Leonard Orban de la PNL. Aici PD este din nou pe picior greşit, neavând o alternativă la candidatura lui Traian Băsescu aşa încât este posibilă o candidatură comună cu liberalii a unui independent – Mugur Isărescu, de exemplu.

Sigur, există şi varianta acceptării de către PNL a lui Traian Băsescu, o variantă care poate fi întărită şi de relaţiile bune din ultima vreme dintre acesta şi Călin Popescu Tăriceanu. Varianta implică totuşi riscuri mari pentru PNL, inclusiv de natură electorală. Într-o ierarhie a combinaţiilor de 3 luate câte 2, aceasta mi se pare mult sub PNL-PD (fără TB), PNL-PSD. Cred că majoritatea electoratului liberalilor mai degrabă ar accepta o alianţă cu PSD decât una cu Traian Băsescu, iar Călin Popescu Tăriceanu s-a dovedit un politician foarte abil pentru a lua o decizie atât de proastă.

Aici aş face o observaţie. Cunosc sondajele actuale cu privire la alegerile prezidenţiale. Ele sunt corecte, însă circumstanţele de atunci vor fi altele. Decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale face ca rolul de locomotivă să treacă de la candidat la partid. Înainte, candidatul la prezidenţiale ridica partidul. Acum, neimplicarea partidului poate îngropa orice candidatură. Iar la momentul alegerilor prezidenţiale, partidele vor avea aleşii locali şi parlamentarii iar alegerile prezidenţiale vor însemna o cheltuială suplimentară pentru nişte beneficii ipotetice. În plus, Traian Băsescu a reuşit să mute centrul de putere (şi de interes) de la Cotroceni în Parlament, astfel încât partidele nu mai au nici un interes în a avea la Cotroceni un politician puternic.

Cei care vor fi la putere, vor avea interes să promoveze un candidat „diplomat”, cei care sunt în opoziţie nu ar avea nici un avantaj – şi nici tragere de inimă – să dea bani şi să muncească, devreme ce preşedintele va trebui să coexiste cu un guvern al altora, iar posibilitatea de a schimba premierul va fi nulă.

În fine, Sorin Oprescu nu reprezintă o alternativă fiindcă ar fi al treilea primar al Capitalei care-şi părăseşte funcţia, or asta va atrage împotriva sa o campanie negativă puternică. Deja se simt atacuri la adresa superficialităţii sale.

Impunerea noii paradigme prezidenţiale nu va fi o problemă chiar dacă pentru moment ea pare uşor incredibilă pentru că ea este cea mai logică evoluţie.

Cum vor evolua democraţii?

Aici sunt plauzibile mai multe scenarii:

1. Dezastru total. Puţin probabil, totuşi, dar nu întrutotul exclus. Ar însemna ca dezertările locale să fie suficient de numeroase pentru a aduce partidul la un scor mediocru la alegerile parlamentare (undeva spre 15%). Dacă partidul continuă să se lase dominat de actualele figuri slugarnice şi cele două doamne rămân principalii vectori de imagine situaţia va fi destul de complicată şi un 15% nu este deloc o exagerare răutăcioasă. Depinde foarte mult de modul în care cei din conducererea centrală vor relaţiona cu filialele. Deja Bucureştiul a ajuns sub conducerea unei persoane care a refuzat constant să intre în jocurile lui Băsescu, iar prin impunerea Elenei Udrea drept coordonator filiala Constanţa a fost antagonizată (oricum acolo din cauza lui Duţu exista sămânţă de scandal). Dacă la Bucureşti este de presupus o oarecare mobilizare, la Contanţa probabil că democraţii nu vor vedea un mandat.
2. Scădere temperată. Cel mai probabil, şi datorită timpului scurt rămas până la alegerile parlamentare, insuficient pentru o modificare majoră de percepţie din partea electoratului. Asta le va permite democraţilor să se refacă după alegeri şi să se poziţioneze, în timp, ca partid de centru. O utilizare eficentă a lui Negoiţă, pe care eu îl văd viitorul preşedinte al PD, poate consolida PD la un 25% – cu o importantă pondere regională în Ardeal, suficient ca să-l facă dezirabil oricărei combinaţii electorale.
3. Spargerea partidului (în accepţia clasică). Este puţin probabilă, dar nici nu este exclusă. Spargerea poate veni din partea ex-liberalilor, din partea băsesciană sau din partea „grupului independent”. Ipoteza este puţin probabilă fiindcă un nou partid nu are şanse reale de supravieţuire politică. Mai repede ar putea avea loc plecări individuale.

Partidul democrat rămâne „prizonierul” lui Traian Băsescu şi evoluţia sa depinde de evoluţia acestei relaţii. Din păcate însă pentru ei, rolul politic al preşedintelui s-a încheiat. Cu se vor desprinde mai repede de acesta, cu atât democraţii vor avea de câştigat. Pentru moment, aparenţele indică faptul că nu vor să renunţe, preferând să se ducă la fund împreună. Întrebarea care se pne în acest caz este cât va mai dura până va intra în funcţiune instictul de supravieţuire.