Băsescu vs. Tăriceanu se întoarce, degeaba

După o perioadă de relativă acalmie, în care cei doi s-au evitat politicos, conflictul reapare, de data aceasta acutizat. Singura diferenţă, de data aceasta, este că nici unul nu poate câştiga nimic. Călin Popescu Tăriceanu nu poate câştiga prea mult în rolul responsabilului din cauza lipsei de credibilitate, iar Traian Băsescu mai mult pierde decât câştigă.

În toată această poveste, profesorii sunt doar măciuca cu care cei doi îşi dau în cap unul altuia. De ce tocmai ei? Simplu: sindicatele lor sunt bine controlate politic (PD şi PSD), aspectul sentimentalo-lacrimogen al profesiei („dascălii”, „lumânările care se ard pe sine ca să lumineze pe alţii”, „apostolii luminării neamului”, domnul Trandafir etc.) şi, mai ales, faptul că joacă un rol important în organizarea alegerilor, aproape toate secţiile de votare fiind în unităţi de învăţământ.

Dincolo de propaganda fiecărei părţi, mult mai semnificative mi se par implicaţiile deciziilor celor doi. Astfel, promulgarea legii consfiinţeşte separarea dintre PD şi Traian Băsescu şi confirmă ante-factum înfrângerea pe care o vor suferi democraţii. Dacă preşedintelui i-ar fi păsat vreun moment că ar putea urma un guvern PD, în mod cert nu i-ar fi pus acestuia în braţe o bombă cu ceas. De asemenea, dacă preşedintele s-ar fi bizuit pe ajutorul electoral al democraţilor nu ar mai fi fost atât de disperat să puncteze electoral aşa cum ne arată în ultima perioadă. Majorarea salariilor profesorilor, prin votarea ei în unanimitate, nu putea fi asumată de nici un partid, nici măcar de PSD, iniţiatoru propriu-zis al aberaţiei, aşa că preşedintele nu avea cum să scape subiectul în beneficiul propriu.

De aceea, s-a creat „emoţia” în jurul promulgării (la care fraierii de liberali au contribuit ca proştii deşi era clar de la bun început că legea va fi semnată) astfel încât preşedintele să-şi asume singur majorarea salariilor profesorilor.

La fel de posibil este şi faptul că preşedintele se bazează în demersul său pe opoziţia fermă a PNL (şi aici ar trebui să ne întrebăm de ce oare un guvern „iresponsabil”, care mai stă la putere o lună de zile şi care, teoretic, nu are nici o şansă de a mai reveni dă dovadă de raţionalism şi sanitate în loc să dea măriri de salarii la tot poporul, că vorba aia, după noi, potopul şi de ce tocmai cei care au celel mai mari şanse de a prelua puterea se întrec în aberaţii economice… Că tot suntem în paranteză, o altă întrebare la fel de interesantă este de ce toţi simpatizanţii prezidenţiali eludează efectele economice ale deciziei, concentrându-se pe Loganele Poliţiei, o diversiune mişto).

Pentru democraţi şi Traian Băsescu este de discutat ce voturi vor câştiga de pe urma acestei decizii şi ce anume vor pierde. De câştigat, nu vor câştiga mare lucru. Profesorii erau oricum o categorie care îi vota cu siguranţă, voturile lor fiind împărţite egal între PSD şi PD (aceştia din urmă preluând în special voturile defunctului PRM). De pierdut însă, democraţii vor pierde voturile electoratului activ, „liberal”, cel care va avea numai de pierdut de pe urma acestei măsuri şi care între infrecventabilul PSD şi iresponsabilul – şi ştersul – PD ar putea migra către PNL sau pur şi simplu nu se va mai prezenta la vot.

De partea cealaltă, PNL poate câştiga indirect. Din păcate însă, liberalii nu au făcut absolut nimic pentru a câştiga şi păstra voturi în mod direct. Dacă PSD-ul în momentele în care a fost la putere a avut mare grijă de propriul electorat, PNL nici nu şi l-a băgat în seamă, aceasta fiind şi una din explicaţiile migrării unei părţi din electoratul său către puciul stolojenist şi democraţi. Şi aici nu mă refer neapărat la pomeni electorale sau tot felul de ajutoare, ci la decizii economice pe care electoratul său le aştepta, cum ar fi reducerea birocraţiei şi a administraţiei publice, de pildă. Aici este chiar ciudat ca în timpul unui guvern liberal administraţia centrală să crească cu 50%. Din partea guvernului liberal nu a existat nici o preocupare pentru ajutarea economiei private – dezvoltarea infrastructurii, eficientizarea administraţiei ş.a. În schimb, s-a focusat pe categorii ne-tradiţionale – ce-i drept, împinşi de la spate de PSD – şi pur şi simplu pe împărţirea mai mult sau mai puţin defectuoasă a unui buget în creştere. Sănătatea şi învăţământul au primit sume exorbitante fără ca eficienţa lor să crească, ci, din contră. Desigur, nu este treaba guvernului să-i înveţe pe copii să scrie sau să citească, dar era treaba sa să construiască un cadru propice eficientizării acestor cheltuieli.

Până la urmă, observăm că patru ani de conflict preşedinte-premier nu a adus nimic în plan politic. PSD şi PNL se află tot la nivelul din 2004, iar creşterea PD se datorează mai degrabă simplificării spectrului politic decât evoluţiei pe seama celorlalţi doi. Nici această nouă dispută nu va aduce mare lucru în plus faţă de ceea ce aveau. Însă, în funcţie de cine câştigă, economia românească va intra în vrie sau poate amâna momentul şi spera că daunele nu vor fi foarte mari.