În 2007, imediat după anunţul intempestiv al unificării PD cu puciştii liberali, Mircea Cărtărescu scria:
Vă amintiţi cum, şi mai devreme, un personaj al lui Caragiale, nemulţumit de democraţia din vremea sa, cerea „o tiranie ca-n Rusia“? Mă-ntreb dacă nu cumva, prin crearea unui mare partid în subordinea preşedintelui şi prin tendinţele acestuia de apelare directă la popor, se creează premisele unei guvernări autoritare în timpul celui de-al doilea mandat (prezumtiv) al preşedintelui Băsescu.
Uniunea PSD-PD este cea de-a treia încercare a lui Traian Băsescu de creare a unei mişcări care să-i susţină cel de-al doilea mandat prezidenţial. Prima a fost spargerea PNL şi crearea „marelui partid de dreapta”. A urmat apoi, în urma constatării impotenţei politice a noului vehicul, tentativa de agregare a unei platforme civice transpartinice, din nou soldată cu un eşec. Aceasta este, deci, cea de-a treia tentativă, pe care unii o numesc „refacerea FSN”, dar în realitate este vorba de o coagulare a „baronilor locali”.
Alianţa PSD-PD nu are nimic de a face cu fostul FSN. Acolo exista un liant ideologic – socialismul cu faţă umană – şi unul emoţional – dragostea sinceră faţă de Ion Iliescu. Aici nu există decât unul singur: dragostea pentru putere, ceea ce îl face mai puternic pe moment, dar şi mult mai instabil.
Da, din punct de vedere al viziunii despre lume şi viaţă, PD şi PSD au mai multe în comun, printre care aş aminti un stat cât mai puternic, o dorinţă reală de descentralizare extremă pentru întărirea feudală a baronilor locali, o imagine proastă despre mediul de afaceri văzut ca o vacă de muls prin taxe, impozite şi birocratizare, lipsa oricărei preocupări faţă de dreptul la proprietate. Sunt elemente comune care pot constitui bazele unui proiect politic comun, de tip conservator. Astfel, tradiţionala împărţire stânga-dreapta migrează către una de tip conservatori/liberali.
Noua platformă are toate şansele ca, pe termen mediu să se coaguleze într-un singur partid – partidul „baronilor locali” -, mai ales că sferele de influenţă sunt relativ bine împărţite astfel încât să nu se calce pe picioare iar descentralizarea le va creşte puterea. Votul uninominal a favorizat împărţirea colegiilor astfel încât să existe loc pentru toată lumea, partidele ferindu-se să-şi deranjeze competitorii.
În momentul acesta, practic nici nu mai contează cine pe cine „înghite”, PSD pe PD sau PD pe PSD. Baronii locali au acceptat suzeranitatea lui Traian Băsescu în schimbul împărţirii rezonabile a caşcavalului. Pentru baronii PD, modelul PSD este unul foarte interesant şi în mod cert de aici vor începe problemele pentru Traian Băsescu. Mai devreme sau mai târziu şi ei vor prefera un preşedinte „diplomat”, unuia care le dictează şi de câte ori să se ducă la toaletă. Pentru PD, maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. S-a dovedit iată că abordarea conflictuală duce la eşuări în penibil.
De aceea, mutarea preşedintelui este atât ilogică, cât şi fundamental eronată şi se ridică, plauzibil, întrebarea dacă nu cumva alianţa i-a fost impusă. Practic, el acceptă puterea baronilor locali şi se pune la dispoziţia lor. Tehnic vorbind, nominalizarea lui Stolojan poate fi interpretată şi ca o măsură de precauţie, o încercare de păstrare a controlului asupra guvernului, Stolojan fiind o persoană fără prea mare autoritate în PD, cu atât mai puţin asupra PSD.
Numai că acest control este valabil atâta timp cât Traian Băsescu este la Cotroceni, or, în momentul de faţă, nu are nici o asigurare că va mai fi reales sau că cineva îl va mai ajuta în campanie. Ideea „votaţi-mă, ca să-i ţin în frâu” pare seducătoare, mai ales dacă pulimea va fi servită cu capetele unor „moţoci” – Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Paul Păcuraru, Remeş – semn că „justiţia funcţionează şi anticorupţia nu a murit”, însă este destul de dificil de estimat dacă „vasalii” vor avea vreun interes să mai sprijine pe mai departe un preşedinte instabil, puternic şi greu de controlat.
Ideea că cele două partide se urăsc este, desigur, o prostie. Asta nu înseamnă că noua alianţă nu naşte nemulţumiri puternice în cele două partide datorită modificărilor de statut şi de forţă. În momentul acesta, nemulţumiţii par lipsiţi de orice şansă, cei din PSD fiind grupaţi în jurul lui Iliescu şi nu au prea multe alternative, dat fiind vârsta înaintată a „bunicuţei”, iar cei din PD neavând încă un element coagulant. Profit de ocazie pentru a aminti că sunt printre puţinii care susţin de multă vreme că Ion Iliescu nu mai are nici o influenţă reală în PSD (la fel ca şi Patriciu în PNL), „influenţele” lor fiind mai degrabă folclor decât realitate, situaţia actuală dovedind-o din plin.
După configurarea guvernului şi stabilirea sferelor de influenţă, vom asista treptat la o întărire a baronilor locali (întâi cei din PSD). Nu sunt încă foarte convins că Mircea Geoană va fi dat la o parte din fruntea partidului, deoarece el le serveşte mult mai bine interesele, fiind un lider slab, în vreme ce o personalitate puternică precum Mitrea le poate crea probleme dacă va decide să aibă o altă agendă. De asemenea, nu este exclus ca acesta din urmă să devină candidatul PSD la alegerile prezidenţiale, cu şanse destul de bune împotriva lui Băsescu. Cu un Crin Antonescu candidând din partea PNL, fără rival la electoratul de dreapta, şansele ca actualul preşedinte să mai intre în turul doi sunt minime.
După ieşirea lui Băsescu din scenă va avea loc concentrarea „baronilor locali” şi construirea adevăratului Partid Conservator (social-democrat-liberal-creştin-democrat), iar în jurul lui Ion Iliescu se va coagula o facţiune socialistă (atât din PSD, cât şi din PD) care îşi va găsi un lider dintre cei nemulţumiţi de actuala situaţie sau „independentul” Sorin Oprescu cu şanse de a deveni partidul „balama”.
Nu cred că PNL va pierde prea mult, întrucât eventualii dezertori nu ar avea unde să se ducă, nimeni nefiind interesat să-i primească atâta vreme cât noua construcţie deţine 70%, după cum se vede şi din tentativele de eliminare a maghiarilor de la guvernare. În plus, liberalii vor prelua o parte din electoratul PD. Nu-mi este clar dacă va rămâne Călin Popescu Tăriceanu preşedinte sau nu şi practic nici nu contează.
Impunerea lui Theodor Stolojan a fost practic ultimul gest de autoritate a lui Traian Băsescu, un gest pe de-o parte de imagine (deja Realitatea TV a dat-o în telenovelă combinând momentul lacrimilor din 2004 cu nominalizarea de azi), dorindu-se inducerea ideii că preşedintele îşi ţine cuvântul, pe de altă parte un gest politic având ca scop ridicarea mizei în discuţiile cu PSD-ul care tocmai anunţase că vrea împărţirea mandatului în două, dimpreună cu atacurile directe la Adrian Năstase, Dan Voiculescu şi, azi, Miron Mitrea, (bănuiesc că nu-şi închipuie cineva că vrednicia DNA din zilele acestea e întâmplătoare) şi arată care vor fi armele lui Traian Băsescu pentru menţinerea autorităţii sale. Mă îndoiesc însă că, pe măsură ce alegerile prezidenţiale se vor apropia, DNA va mai răspunde atât de prompt la (anumite) comenzi iar în acel moment lui Traian Băsescu să i se prezinte nota de plată pentru „consumaţie”.
În momentul de faţă, adversarii săi sunt pe cale să devină mult mai puternici în vreme ce poziţia sa se şubrezeşte pe zi ce trece, fără ca preşedintele să poată face ceva. Pe de-o parte, acceptarea guvernului PD-PSD îi rupe o parte din electoratul său (şi al democraţilor), pe de altă parte, prin instalarea PD-ului la putere aceştia ajung cu sacii în căruţă (cum Stolojan va fi un premier slab, democraţii vor trebui să se descurce oricum pe cont propriu). Sunt convins că Traian Băsescu îşi păstrează unele atu-uri pentru convingerea celor două partide, rămâne de văzut dacă ele îşi vor dovedi eficienţa, ceea ce eu mă îndoiesc.
În momentul de faţă, deşi avem o coaliţie guvernamentală de 70% şi un preşedinte-jucător o „tiranie ca-n Rusia” este departe. Coaliţia de guvernare este încă prea slabă şi nearticulată iar preşedintele-jucător şi-a dezamăgit o bună parte din electorat şi pe măsură ce i se apropie finalul de mandat poziţia sa devine din ce în ce mai fragilă.
Be it, singurul lucru care nu il inteleg este cum noua axa de separare care se configureaza este intre conservatori/liberali. Ce ii face pe primii conservatori (doar mentinerea status-quo-ului? conservatorism social? etc.) si ce ii face pe cei din urma liberali (politica economica liberala? – pentru ca dau si ei dovada de suficient conservatorism social) si in ce sens folosesti cei doi termeni.
Principala linie de demarcaţie va fi rolul statului în economie, acolo unde există o diferenţă vizibilă şi uşor de înţeles de electorat (blocat însă, în majoritate, în ideeastatului paternalist).
Practic, la noi, PSD a fost de la bun început partidul conservator – prin mentinerea status-quo-ului social-politic şi economic din vremea comunismului – iar PD-ul original reprezentant al liberalismului. Prin preluarea puterii de către Traian Băsescu, liberalismul reprezentat de Petre Roman a dispărut şi PD a devenit mai degrabă populist. Valeriu Stoica a punctat câteva lucruri interesante dpdv doctrinar, însă vocea lui nu se mai aude deloc în PD şi ideile respective sunt, probabil, pierdute.
De partea cealaltă, pe lângă brand şi istorie, liberalii au şi avantajul că sunt acum „ceilalţi” – cam cum electoratul anti-psd a devenit automat electorat de dreapta, doar fiindcă PSD era „de stânga”.
Sigur, ideologiile sunt la un nivel incipient în România, dar cred că direcţia asta va fi.
OK, deci separarea fiind pe latura politicii economice o inteleg ca si big government si interventionism vs. free market. Desi separarea asta ideologica inca e foarte difuza, pentru ca in PSD exista o directie care merge inspre New Labour iar consecventa PNL-ului fata de free market sufera in special in preajma alegerilor (si in momentul de fata sprijina un big bailout – cu amendamentul ca conditiile economice actuale lasa putin loc la ideologie si favorizeaza pragmatismul). Anyways, daca toate evenimentele de acum vor conduce catre o separare ideologica mai clara rezultatul nu poate fi decat pozitiv.
Ramane ca in sfera politica din Romania partidele progresiste social sunt complet absente:)
„Alianţa PSD-PD nu are nimic de a face cu fostul FSN.
Acolo exista un liant ideologic – socialismul cu faţă umană – şi unul emoţional – dragostea sinceră faţă de Ion Iliescu.
Aici nu există decât unul singur: dragostea pentru putere, ceea ce îl face mai puternic pe moment, dar şi mult mai instabil.”
Interesanta distinctie; foarte concisa, necesara si asupra careia merita reflectat.
Pentru rest, as mai avea eu ceva comentarii de facut dar, din nefericire, nu am timp acum…
PS
Cristi, ai uitat ce te-am rugat. Or crezi ca este compromitator sa ai o prezentare de doua randuri in cartea mea?! In acest caz, e nevoie de ceva lectii de umor…
Pingback: quickies » zoso's blog
nu mai face copy/paste din word. daca nu vrei sa scrii din wordpress, foloseste windows live writer.
Mersi, observasem că face figuri şi de obicei am grijă să curăţ htmlul inserat de word, dar am uitat. În general, scriu direct în editorul wp.
Foarte interesanta analiza, Cristi. Si – cred eu – destul de corecta aprecierea cu conservatorismul PSD-ului. Insa nu sunt de acord cu sensul pe care il dai tu acestei filiatii interne.
PSD s-a transformat in ultimii ani din partidul de cadre care era intr-un partid de antreprenori politici. Baronii locali isi conduc organizatiile ca pe niste afaceri persoanale. Partidul este astfel un sistem de franciza. Vechile ierarhii si loialitati au disparut. Ideologia nu le ofera decat paravanul [si scuza] de a sta impreuna.
Mai exista insa – pe langa partidul conducatorilor – si partidul condusilor. Care se definesc mai degraba ideologic decat pragmatic [daca nu ar fi fost asa am fi asistat la o dezertare masiva a pesedistilor catre PD-L]. Aici este deosebirea esentiala dintre PSD si PD-L. Daca maine conducerea ar hotari ca PSD se face conservator vom asista la o ruptura masiva in partid. Cei cativa baroni ar ramane ca pestele pe uscat [si cat i-ar folosi asta lui Basescu nu prea stiu]. Baronii stiu asta foarte bine. Cel mai bine. Sursa lor de putere nu sunt banii sau relatiile, ci oamenii de care dispun.
vezi ca mi-a disparut comentariul…tot n-ai rezolvat problema asta…
Foarte interesanta analiza, Cristi. PSD are intr-adevar multe trasaturi conservatoare. Insa nu in sensul pe care il dai tu si in nici un caz ca element de apropiere de PD-L.
In plus, PSD nu mai este demult un partid de cadre. a devenit un partid de antreprenori politici. Baronii locali isi conduc organizatiile ca pe o afacere personala.
Pe langa partidul conducatorilor exista insa si un partid al condusilor: cei mai multi, care se definesc precumpanitor idelologic, nu neaparat pragmatic. Asta este deosebirea principala fata de PD-L [daca nu ar fi fost asa am fi asistat la o dezertare masiva la PD-L a bazei partidului]. Daca maine conducerea PSD decreteaza ca partidul se face conservator majoritatea baronilor ar ramane ca pestele pe uscat, pentru ca partidul ar spune nu.
al doilea comentariu disparut…ma las pagubas
Iti citesc post-urile cu placere pentru ca sunt liberal si pentru ca in general sunt analize pertinente. De data asta nu sunt de acord cu cateva puncte:
Daca e sa ingita cineva pe cineva, PD-L-ul va inghite o parte din PSD. Desi traditional PSD-ul a fost vazut ca un partid molitic, bine inchegat datorita alegerilor uninominale lucrurile s-au schimbat putin. Tocmai pentru ca parte din noii parlamentari sunt baroni locali, acestora le e mai usor decat inainte sa schimbe tabara. Isi pot consolita pozitia pe plan local iar la urmatoarele alegeri orice partid ii va vrea fara sa fie nevoie sa negocieze pozitia pe lista cu conducerea. PDL-ul si-a marit de curand numarul de parlamentari asa ca are mai putini baroni locali „asezati”, in consecinta avand mai mare nevoie de protectia „noului tatic”, Traian Basescu. Pe de alta parte, PSD-ul nu are nici un lider de departe la fel de puternic (electoral si in partid) ca Traian Basescu.
Baronii locali vor liniste si bani de la stat (in buzunarul cui nu discutam) iar Basescu stie sa faca aliante si sa promita. Faptul ca nu se tine de promisiuni nu e atat de relevant pentru baronul local devenit parlamentar pentru el nu are ambitii politice, ci economice. Asa ca nu-l intereseaza ca Basescu schimba ministrii dupa cum il taie capul atat timp cat el stie ca interesele lui – nu foarte mari, cateva contracte cu statu’ acolo – sunt sustinute de Basescu, nu de ministru care vine si pleaca. Asa ca il vad foarte bine pe actualul presedinte ca sef de trib pe care-l asculta toata lumea. Aminteai la incepul de de Rusia. Tocmai, modelul de acolo se poate aplica foarte bine si aici.
Nu-l vad pe Mitrea ca un potential candidat cu sanse pentru alegerile prezidentiale. In vara avea o cota de incredere de 8% si face parte din vechea garda.
Crin Antonescu e presedintele pe care l-as vrea. Dar sunt mai pesimist decat tine. Nu cred ca are vreo sansa la alegerile urmatoare. Poate peste patru ani daca lucrurile evolueaza foarte favorabil.
Cred ca se va realiza coalitia dar nu din PD-L si PSD avand 70%, ci din PD-L, UDMR si ce-o sa poata rupe din PSD (destul de mult) si din PNL (ceva mai putin probabil)
@Gabi,
eu ţi-am răspuns, nu chiar în 15 minute, dar nu cred că am depăşit 30. Am mai trimis o dată.
@Dromichaetes
După cum vezi le-am recuperat pe amândouă. E un progres 😆
Interesantă nuanţa adăugată de tine despre conducători, însă nu sunt de acord cu partea despre conduşi. Nu există liantul ideologic (decât, poate, undeva în zona urbană). Se votează „omul”. Dacă mâine dispare Vanghelie din PSD, în sectorul 5 PSD-ul nu mai ia nici un vot. Cam aceeaşi sitiaţie este şi la PD, unde oricum ideologia e o chestie abstractă.
@Cos
Cred că în momentul de faţă, Băsescu este în poziţia „dracului” cu care te faci frate până treci puntea… Acuma toţi stau în poziţie de capră, unşi bine cu vaselină. Dar după…
Problema lui Mitrea nu este încrederea de 8% (un indicator nerelevant) ci capacitatea de a mobiliza partidul.
În rest, mai avem vreo 5-6 zile. Eu nu cred că se va schimba prea mult.
Nu ştiu dacă alianţa PDL-PSD a fost gândită de Băsescu ca un pas în direcţia unui partid prezidenţial.
Cred că resortul alianţei a fost următorul: preşedintele ţine să-şi întărească şi să reafirme precedentul din 2004, de numire a primului ministru după bunul său plac. Iar singura alianţă în care a fost posibil lucrul ăsta era PSD-PDL, deoarece liberalii nu au vrut să cedeze.
Aici sunt două chestii interesante. În primul rând, deja se pare că noi, opinia publică, acceptăm de facto această prerogativă, astfel că suntem mai aproape decât în 2004 de o republică prezidenţială. „Trecerea” coaliţiei care excludea PDL-ul a fost considerată prea riscantă politic/electoral de către [baronii din] PSD.
În al doilea rând, Băsescu pare dispus să rişte prăbuşirea electorală a PDL-ului în schimbul afirmării prerogativei.
Este un joc foarte personal şi, aş zice, egoist şi iresponsabil. Vidul lăsat de PDL riscă să fie umplut, ca în 2000, de un partid extremist. Iar 2009 poate aduce surprize la prezidenţiale, ne putem trezi cu un alt preşedinte, chiar mai puţin controlabil decât Băsescu, care se va baza pe precedentul stabilit de acesta.