Cât de jos se va duce leul?

Deja au început să apară primele evaluări cu un leu la 4,8 faţă de euro, şi probabil că vor apărea şi altele similare. Evaluările păstrează ideea aprecierii monedei naţionale spre sfârşitul anului, numai că, de la 4,8, aprecierea ar însemna un 4,5. Un oficial al Erste Bank spunea că 4,9 ar fi pragul de la care BCR ar avea probleme (şi celelalte bănci din sistem, normal).

Ceea ce transmit de fapt aceste evaluări este că declinul economiei româneşti nu a atins încă maximum, ceea ce face deprecierea foarte plauzibilă. România nu are încă buget de stat, încasările din proiectul de buget sunt exagerat estimate (creştere de 18% e de-a dreptul SF). Încasările din ianuarie sunt cu 8% mai mici decât anul trecut, ceea ce induce deja un handicap greu de recuperat. Nu există un plan corerent de relansare economică (la modul teoretic sunt prevăzute în buget 10 miliarde pentru investiţii, nu este însă sigur că ele vor exista şi nici detalii despre ce investiţii vorbim) şi, în general, guvernul nu dă vreun semn că ar fi cât de cât preocupat de ce se întâmplă. Însă, BNR s-a prins ea că e ceva nasol pe undeva, nu ştie exact pe unde, dar o pune de un comitet de criză, dar mai încolo, luna viitoare, că acum cam plouă afară. Sunt curios ce va produce acest comitet. Probabil un powerpoint cu decupături din ziare şi cu o concluzie dură: „Şefu, cică e naşpa rău! Agenturili sapă la leu. Răii vrea să ne taie reitingul.” Şi atunci va ieşi din nou Mugur Isărescu arătând spre două trei bănci şi lăudîndu-se cu lupta sa eroică prin care a oprit leul la 4,5. Peste alte trei luni va povesti cum l-a oprit la 4,8. Apoi?

Principala eroare a BNR a fost insistenţa pe leu. Sigur, în mod normal o bancă naţională trebuie să-şi protejeze moneda naţională. Numai că situaţia României era un pic diferită. Economia este puternic valutizată, perspectiva aderării la UE era certă de pe la începutul anilor 2000. O decizie mult mai logică ar fi fost stabilirea unui plan ferm şi accelerat de adoptare a euro. Nici acum nu este foarte târziu. O creştere accelerată a euro în raport cu leul – şi care nu are valenţe speculative, ci denotă mai degrabă perspectivele din ce în ce mai sumbre ale economiei româneşti în absenţa unei administraţii decente – poate duce la un blocaj economic generalizat. Degeaba insista BNR pentru creditarea în moneda naţională, cetăţenii şi firmele au acţionat raţional, alegând varianta (mult) mai ieftină. Atitudini de genul „v-am spus eu” nu slujesc la nimic fiindcă ele pornesc de la ignorarea realităţilor economice.

Aici nu este vorba ca statul să cauţioneze cetăţenii şi firmele (eventual, plătindu-le ratele la bănci). Dar nici nu este posibil ca de două luni guvernul în funcţiune să nu facă nimic, iar BNR să facă un comitet de criză luna viitoare. Asta denotă pur şi simplu inconştienţă. Nu poţi, ca stat, să adopţi politica „cine are noroc, are, cine n-are, n-are”, mai ales că nu e nevoie de o filosofie prea mare la mijloc:

– un plan de accelerare a aderării la euro până la sfârşitul mandatului actualului guvern;
– reducerea fiscalităţii muncii – un studiu efectuat în Bulgaria arată că o scădere a CAS cu 10% aduce o creştere a PIB de 0,6% -; creşterea TVA cu 1-2 procente;
– măsuri concrete de aducere la lumină a economiei subterane (în multe cazuri vorbim efectiv de rea voinţă din partea statului, în alte cazuri de populism); de exemplu, trecerea la impozitarea la valoarea de piaţă a imobilelelor şi terenurilor, inclusiv a celor agricole, mai ales a acestora din urmă; fiscalizarea producţiei agricole ţărăneşti;
– simplificarea birocraţiei economice (numai trecerea la o declaraţie unică din partea firmelor, care să cuprindă toate obligaţiile şi informaţiile din cele 7-8 declaraţii actuale ar aduce economii importante prin degrevarea funcţionarilor de gestionarea unor hârtii redundande);
– simplificarea procedurilor de achiziţii publice şi întărirea disciplinei acestora, renunţarea la idioţenia preţului cel mai mic, impunerea unor standarde de calitate minimă (ISO 9001 provine tocmai dintr-un sistem de achiziţii publice);
– posibilitatea optării pentru asigurări de sănătate private în locul sistemului de stat;
– obligativitatea asigurării locuinţelor la valoarea de piaţă, astfel încât statul să nu mai plătească în cazul inundaţiilor, de exemplu;
– orientarea investiţiilor către proiecte adecvate;
– alte stimulente financiare (de exemplu: scutirea de plata impozitului de locuinţă pe 5-10 ani pentru asociaţiile de locatari care reabilitează termic blocurile, sau, pentru cei care locuiesc la casă pentru modernizări)
– bonusarea creării de locuri de muncă prin scutirea de plata CAS timp de 6 luni.

Sunt doar câteva măsuri simple, care nici măcar nu necesită resurse foarte mari. A, scuze, ba da. Cer un IQ > 0. Greu. Foarte greu.