Candidatura lui Traian Băsescu

În politichia noastră, deloc de mărgăritar, banaliştii se gaţă de fiecare gest mic pentru a-şi confirma sau infirma propriile idiosincrazii. E amuzantă amploarea pe care a luat-o banalul document de la Ambasada Austriei – dacă acel conţinut ar fost doar un comunicat de presă, ce s-ar fi întâmplat? Acel document consemnează o prestaţie tipică a preşedintelui, nimic nou. Ne tot repetă de ceva vreme că nu ştie dacă va mai candida. În politica externă nu a depăşit nivelul de cârciumă, „vorbesc eu cu ăla, discut cu ălălaltu, mai dau eu ceva, mai pune el ceva şi se face treaba”. Nu a înţeles niciodată rolul pe care trebuie să-l joace şi cum trebuie să-l joace. Deci, ce nu ştiam?

Singurul lucru important este că documentul intern a ajuns public. Este cea de-a doua „scăpare” a Ambasadei Austriei, dar nu este şi singurul semnal negativ primit din Occident. Suntem certaţi cu toţi vecinii, proiectele importante ne ocolesc, la întâlnirile la nivel înalt „premierul” Traian Băsescu este ignorat într-un mod mult peste nivelul tolerat de obicei la nivel diplomatic.

Primirea din Franţa nu este nimic diferit faţă de îngheţata servită de Adrian Năstase cu Berlusconi sau de primirea lui în Biroul Oval. Francezii vor să ne vândă o centrală nucleară, iar Traian Băsescu se înscrie, de bună voie, printre excentricităţile lui Sarko, de mână cu Ghaddafi. În urmă cu cinci ani înfiera cu mânie proletară „tainul” primit de francezi, acum îl oferă de bună voie doar va mai salva ceva dintr-o imagine externă dezastruoasă, mai ales că preşedinţii Franţei au experienţă în spălarea cadavrelor politice (de Gaulle pe Ceauşescu, Mitterand pe Iliescu).

Mai candidează Traian Băsescu? Eu zic că nu, el încă nu e hotărât. Dar tostă această încercare de a-şi construi un alibi pentru renunţare arată că în inima lui a început să încolţească îndoiala. Îndoiala că va mai putea câştiga. Îndoiala că mai merită efortul… Iar o înfrângere în faţa lui Geoană sau a ASR Principele Radu e tot ce poate fi mai umilitor, un sfârşit derizoriu pentru omnipotenţa sa. În faţa unor adversari „dintr-o altă ligă”, preşedintele şi-a construit un adversar pe măsura sa. Criza mondială este altceva decât „structurile” lui Constantinescu, „cel care n-a lăsat nici o dâră”, dar cu care toată lumea îl va compara inevitabil.

Este imposibil ca preşedintele să nu simtă ostilitatea generală şi să nu se întrebe dacă mai are rost. Deşi sunt convins că ar pierde, în momentul de faţă bătălia încă se joacă. Mai degrabă spus, s-ar juca, dar în interviul de la Realitatea se vede mai degrabă un om lipsit de miză politică. Ce ar însemna pentru Traian Băsescu încă cinci ani la Cotroceni?

• în plan intern: 5 ani de tocare continuă a lui şi a familiei; glume şi glumiţe cu prostănaci, hrebenciuci (că de la PNL nu are cine); limbi în fund de la un partid de mameluci; nea Nelu şi Tăriceanu sunt pensionari, sub papucul partidelor lor, deci nici măcar un adversar de Doamne-ajută!;
• în plan extern nu-l bagă în seamă nimeni decât dacă plăteşte şi nici măcar aşa nu e sigur;
• în plan politic nu are nici o miză, nici un adversar de bătut… ce să facă? să revină în fruntea unui partid de mameluci? cât de amuzant mai poate fi să-i vezi pe toţi cu căciula în mână? Mai umilitor este că, pentru prezidenţiale, trebuie să se milogească de ei să-i lipească afişe, să dea pungi la pensionari;
• proiecte politice? n-a avut niciodată şi n-o să se apuce acum la bătrâneţe, iar să continue să găsească nişte oameni care merg într-o direcţie pentru a se pune în fruntea lor cât farmec să mai aibă?
• circul politic generat a devenit şi el plictisitor şi chiar enervant; nu poate merge la nesfârşit să dai cu băţul în ulucă şi să râzi de căţeii care latră dincolo…

Miza lui în momentul de faţă îmi pare mai mult propria-i posteritate. Emil Constantinescu îl sperie. E un spectru de care se teme mai mult decât orice. Nu puşcăria îl sperie pe Traian Băsescu, ci ridicolul unei înfrângeri în faţa unui adversar considerat mai slab. Acest puberal „mă sărută, nu mă sărută”, „poate mă sărută data viitoare” nu face parte din personajul Traian Băsescu. Nu mai este nimic aici din acel „Vin la primărie!”. Nici măcar din „învingătorul” celor 322… E din alt film. Cu un alt personaj. Traian Băsescu nu era omul dilemelor, ci al convingerilor. Ezitând să intre în bătălie confirmă de la bun început înfrângerea. Neintrarea în bătălie va însemna suprema umiliţă pentru Geoană şi Antonescu. Cei doi se văd în situaţia de a deveni ridicoli şi a se arăta în toată puţinătatea ideilor lor politice. Aşa cum nu au fost pregătite pentru prezenţa lui, clasa politică nu este pregătită nici pentru absenţă. Până la urmă, este şi asta o formă de a învinge sistemul după ce l-a zdruncinat din temelii.