În ultima vreme par să se înmulţească semnele pozitive ale ieşirii din criză şi un val de optimism se insinuează treptat-treptat. Este el justificat?
Semne pozitive:
- Revenirea Chinei. Economia Chinei pare să-şi fi revenit. Deşi îndepărtată geografic, pentru România acest lucru este pozitiv, deoarece, pe termen mediu, va antrena renaşterea sectorului metalurgic aflat în pragul colapsului. De văzut şi rezultatele vizitei lui Mittal.
- Creşterea burselor. Bursele din întreaga lume sunt pe „verde” şi indicii specifici sunt în creştere. Pe termen mediu, asta poate creşte apetitul de risc şi astfel să crească volumul investiţiilor străine în România, atenuând presiunea pe leu.
- Banii românilor din străinătate. În ciuda crizei, remiterile nu au scăzut semnificativ, în momentul de faţă „căpşunarii” fiind principalii susţinători ai economiei româneşti. Iulie şi august pot fi luni de creştere a consumului deoarece căpşunarii vin acasă pentru petrecerea concediului. Vorbim aici de un aport de câteva sute de milioane de euro. Păstrarea acestor remiteri la un nivel rezonabil a fost şi este de mare ajutor pentru moneda naţională.
- Stabilitatea cursului. Oscilez dacă această stabilitate indusă artificial este un aspect pozitiv sau unul negativ. Dacă ne uităm la monedele din regiune, leul ar fi trebuit să atingă un maxim de 4,7 lei/euro şi acum să se afle pe o pantă de apreciere în zona 4,5. Din februarie, BNR îl ţine în zona 4,2-4,3, cheltuind în acest sens circa 4,5 miliarde euro. Personal, nu cred că efortul a meritat. Mai degrabă se creează tensiuni suplimentare care pot degenera la un moment dat. Aceste costuri trebuie acoperite de undeva. Pe de altă parte, perioada de stabilitate poate ajuta firmele să se reorganizeze şi să se pregătească pentru o devalorizare care în mod sigur va urma după alegeri.
- Industria auto locală. Deşi comenzile interne s-au prăbuşit, Dacia a supravieţuit OK şi alături de ea zecile de firme care depind de uzina de la Mioveni. Din septembrie începe producţia la Craiova, deci un nou impuls pentru exporturi şi, în general, pentru firmele locale din domeniu. Chiar dacă pe termen scurt o parte din furnizorii Ford au renunţat să mai deschidă fabrici locale, pe termen mediu le vor face.
Semne negative
- Şomajul creşte, încet dar sigur, ceea ce subminează consumul. În România, consumul avea trei piloni pe care se sprijinea. Banii căpşunarilor, banii celor din ţară, creditele. Acesta din urmă este mort şi va dura ani până când se va relua, nu la ritmurile din trecut, dar măcar la un ritm economic sustenabil. Banii celor din ţară se reduc sau sunt cheltuiţi mai cu grijă sub ameninţarea şomajului. În sectorul privat, activitatea va continua să se reducă. Companiile sunt încă în proces de reorganizare şi eficientizare, iar sectorul de stat nici nu a început. Din sectorul de stat sunt aşteptaţi în jur de 300,000 de şomeri în baza acordului cu FMI. Probabil că nu vor fi chiar atâţia, în bună tradiţie românească, deşi este posibil să fie şi mai mulţi deoarece bugetul statului nu poate susţine atât de mulţi angajaţi. În sectorul privat ar trebui să mai apară încă 100.000 de şomeri. Tehnic vorbind, menţinerea unui sector bugetar excedentar a ajutat economia să nu aterizeze brusc, însă el nu poate fi susţinut pe termen lung, atâta vreme cât pentru menţinerea lui statul trebuie să se împrumute.
- Creditarea. Reluarea creditării nu se face bătând din palme, când au politicienii chef. În momentul de faţă foarte mulţi români au depăşit pragul sustenabil de îndatorare, iar numărul restanţierilor va creşte, atât din motive obiective (oameni care intră în şomaj), cât şi subiective (cei care s-au îndatorat peste puterile lor). Aici vina BNR nu este că a permis creditarea în valută, ci că a permis regulamente de creditare foarte laxe. Numai simplul simplul fapt că scoringul iniţial se făcea la dobânzi promoţionale, iar dobânda ulterioară era cu 3-4% mai mare este suficientă pentru a aduce pe cineva în incpacitate de plată, chiar şi fără creşterea cursului. Existenţa unui grad de îndatorare atât de mare face ca reluarea creditării să fie foarte dificilă pe termen mediu deoarece cam toţi cei creditabili au deja în derulare credite, fiind puţin dispuşi la îndatorări suplimentare. Din acest punct de vedere, creditarea este exclusă ca motor al creşterii economice pe termen mediu (3-4 ani, cel puţin). Din acest punct de vedere, programe gen „Prima casă” nu au şanse de reuşită, dovadă că s-aiu strâns doar câteva mii de cereri la nivel naţional. Nu cred că vor fi aprobate mai mult de jumătate din ele, în ciuda garanţiei de stat.
- Datoria publică. Datoria publică a crescut de aproape 2 ori. Deocamdată, ea este mică raportat la PIB (în jur de 20%, faţă de 60% cât este admisibil), dar faptul că s-a dublat în doar un singur an arată problemele majore pe care le are bugetul de stat. În vreme ce sectorul de stat a crescut de la 12 la 24 de miliarde, sectorul privat a scăzut de la 24 la 18. Chiar dacă se va practica „rostogolirea”, pentru achitarea datoriilor statul nu are cum să nu crească taxele.
- Taxarea. Fără a fi un paradis fiscal, România are un regim mai lejer decât alte state. Asta a ajutat creşterea economică din timpul guvernării liberale. Din păcate însă, guvernul nu are altă soluţie decât creşterea poverii fiscale atât prin extinderea bazei de impozitare, cât şi prin creşterea efectivă a taxelor. În funcţie de rezultatele pe T2/S1, TVA poate creşte cu 2-3 procente chiar din septembrie.
- Creditele toxice. Am fi naivi să ne închipuim că băncile noastre au fost imune la creditele toxice. Din punct de vedere tehnic, impactul este redus artificial datorită faptului că multe din ele sunt transferate băncilor-mamă din cauza restricţiilor BNR, dar asta nu înseamnă că filialele locale nu sunt expuse. Din nou, din punct de vedere tehnic nu avem cum să asistăm la falimente (de vreme ce nu există decât câţiva jucători locali, relativ nesemnificativi, cu excepţia BT şi CEC, restul fiind filiale ale băncilor străine).
- Căderea construcţiilor. Căderea construcţiilor nu a fost suplinită aşa cum mă gândeam de comenzile de stat pentru infrastructură. Astfel, după ce bătea recorduri de creştere, sectorul se grăbeşte acum să bată recordurile de scădere. În loc de „Prima casă” care a dus la creşterea artificială a preţurilor, guvernul ar fi trebuit să iniţieze programe de reabilitare a şcolilor, de exemplu, sau proiecte de infrastructură unde există şi bani europeni. Dar, desigur, asta ar fi însemnat ca banii să vină de la guvernul actual, nu de la cel de peste 4 ani ca în cazul programului „PRima casă”.
- Creşterea economiei subterane. Criza a împins multe afaceri la negru. Nu am ajuns încă la nivelul de haiducie din perioada anilor ’90 când orice ofertă de preţ avea o variantă „cu factură” şi una fără, dar oricum vorbim de circa o treime din PIB.
- Schimbarea condiţiilor climaterice. Deja de ani buni condiţiile climaterice s-au modificat destul de mult apărând fenomene meteorologice extreme: ploi, călduri foarte mari, secetă. Toate acestea afectează agricultura noastră rudimentară, care nu a mai reuşit un „an bun” decât cu totul şi cu totul accidental. Nici anul acesta nu face excepţie.
- Un guvern incapabil. Guvernul este depăşit de situaţie. Partea proastă este că nu există nici o alternativă reală, puţinele persoane capabile fiind marginalizate.
În concluzie, criza a surprins România cu:
- Un guvern incompetent
- O clasă politică incapabilă să depăşească nivelul de coterie minoră şi să accepte un rol de serviciu public
- Un stat lipsit de pârghii economice, subminat din interior de incompetenţă şi corupţie
- Deficite ale bugetelor de asigurări sociale de stat în cronicizare cu perspective sumbre
- O populaţie cu un grad foarte mare de îndatorare
- O economie privată fragilă, setată pe creştere automată, fără preocupări de optimizare, economisire, eficientizare
- Un aparat de stat supradimensionat care a devenit nesustenabil
- Resurse umane de slabă calitate
Din aceste motive, rămân rezervat cu privire la relansarea economică românească şi consider că scăderea va continua. Sunt şanse ca pericolul unui derapaj extrem să fi fost depăşit, dar nu este cu totul exclus după alegerile prezidenţiale. România este departe de a fi atins pragul cel mai de jos. În cel mai bun caz, acesta va fi trimestrul I 2010. Renaşterea va fi lentă şi destul de dureroasă.
