Traian Băsescu încearcă de ceva vreme să se schimbe. Eşecul de la alegerile locale, imputat – mai degrabă pe nedrept – lui l-a făcut să adopte o strategie greşită. În cazul său, nu cred că schimbarea este soluţia, chiar şi în cazul, puţin probabil, în care ar fi o schimbare sinceră. Pentru a înţelege mai bine, ar fi utilă o paralelă cu Ion Iliescu.
„Căline, eşti cel mai bun!” De data asta însă nu mai este vorba de declanşarea atacului, ci de năframa albă vânturată de Căpitan, la capătul a patru ani de război pe care a tot sperat că-l va câştiga acuşi-acuşi, dar iată că este nevoit să se recunoască învins, presat de la spate de un partid din ce în ce mai greu de controlat şi de stăpânit.
Pornind de la articolul lui Pavel Lucescu au apărut numeroase replici, inclusiv una a mea. De curând a punctat şi Doc unele aspecte interesante. Iniţial, voiam să comentez la el, dar am dezvoltat răspunsul ceva mai mult decât un simplu comentariu aşa că am zis că e mai bine să-l pun aici.
Democraţi nu par să se fi trezit din degringolada cauzată de scorul slab înregistrat la alegeri iar deciziile luate după locale ne arată un partid incapabil să înţeleagă ce (nu mai vrea) electoratul de la ei.
Revin la discuţia apărută după proiectul de lege al lui Funar şi Ghişe, deoarece majoritatea articolelor s-au limitat la miştouri ieftine, iar reacţia mass-mediei a fost doar de indignare exagerată. În mod normal, discuţia ar fi trebuit canalizată spre responsabilitatea mass-mediei. Când vine vorba de reglementare, „organele” de presă sar indignate şi ne pun placa aia cu „ele sunt instituţii private, orientate spre profit”, nu e treaba lor să facă educaţie. Corect, numai pe jumătate. Nu este treaba lor să facă educaţie, dar asta nu înseamnă că nu au o responsabilitate.
