De ce n-avem şi noi Watergate-ul nostru

Sfârşitul anului 2007 a adus două cazuri de miniştri prinşi „în flagrant”. Cazul „caltaboşul” şi cazul „Orban”. Deşi ambele s-au vrut linşaje mediatice la adresa miniştrilor respectivi, nici unul dintre ele nu a cauzat, propriu-zis, prejudicii de imagine serioase. De ce au eşuat mediatic cele două cazuri? De ce nici unul nu a fost transformat într-un Watergate, deşi beneficiau de elemente mult mai consistente decât cele pe care le-au avut Woodward şi Bernstein?

Cazul Orban

Cazul Orban dovedeşte că presa noastră nu a înţeles mare lucru din „cazul Remeş” şi continuă pe linia răfuielilor personale şi mai puţin pe calea adevărului. Cum gândeşte presa românească a enunţat chiar Tatulici când a spus „cât o să ne mai preocupăm de proceduri în loc să abordăm adevărul”. Or, problema este că justiţia nu se face cu adevăruri, ci prin respectarea procedurilor, singurele care pot garanta că adevărul este… adevărat.

Isterie, isterie…

Chiar nu înţeleg această isterie cu începutul grădiniţei la 3 ani. Fiul meu a început în toamna aceasta grădiniţa la 3 ani şi 2 luni. Este cel mai mic într-o grupă „amestecată”, dar nu a avut nici un moment probleme de integrare, socializare şi chiar pot spune că a făcut progrese deosebite. Şi, oricât de mare ar fi mândria mea de părinte şi dragostea faţă de cel mic, nu, nu sunt tatăl unui geniu sau copil supra-dotat. E pur şi simplu un copil normal.