Un proverb românesc spune că „frica păzeşte bostănăria”. Partidele româneşti sunt în momentul de faţă dominate de frică, din păcate însă este vorba de o frică neproductivă, izvorâtă din modelul bolşevic de a face politică perpetuat de Ion Iliescu şi exacerbat de Traian Băsescu, pe baza căruia „cine nu e cu noi, este împotriva noastră” şi trebuie exterminat. Istoria însă ne-a demonstrat că acest model nu este viabil pe termen lung, PSD-ul însuşi plătind şi azi tribut mineriadelor şi ajungând azi de la o simpatie de 80% la o antipatie similară.
După ce a Traian Băsescu şi-a înscris în propria poartă două goluri antologice, cu ocazia moţiunii şi a conspirării consultării cu partidele politice în vederea demolării guvernului Tăriceanu, preşedintele mai primeşte o lovitură decisivă şi din partea lui Barrosso, care infirmă posibilitatea activării clauzei de salvgardare şi confirmându-l indirect pe premier ca interlocutor preferat de Uniunea Europeană.
PD-ul este încă o dată salvat de la ridicol de o fumigenă prezidenţială. În ziua votării moţiunii de cenzură, Traian Băsescu semnează decretul de suspendare a lui Nagy Zsolt din funcţie, asta după ce democraţii şi udemerişti negociaseră, fără succes, ieşirea acestora de la guvernare în vederea împingerii PSD-ului în braţele PNL-ului. De altfel, ministrul Comunicaţiilor „o păţeşte” de fiecare dată când UDMR-ul nu răspunde la comenzile prezidenţiale. Coincidenţa este atât de mare încât trebuie să fii orb să nu o vezi şi m-a întristat să-l aud pe Sorin Ioniţă – un tip altfel deştept, care „vede” şi scrie foarte bine – că „eu chiar nu văd vreo ingerinţă politică asupra procurorilor”.
Victoria la scor a lui Traian Băsescu la referendum lasă liber pe eşicherul politic doar locul de „opoziţie” a preşedintelui, rol pe care se bat PNL şi PSD. În momentul de faţă, liberalii stau mult mai bine şi sunt avantajaţi în faţa social-democraţilor lăsaţi să plătească oalele sparte ale acţiunii de suspendare a preşedintelui.
Propunerea preşedintelui de refacere a Alianţei Dreptate şi Adevăr după doi ani şi jumătate în care s-a străduit din răsputeri să o destrame riscă să devină Waterloo-ul preşedintelui. Dacă am fi avut o clasă politică normală, preşedintele era deja terminat pentru „tentativă de lovitură de stat”. Fiindcă nu ştiu cum altfel poate fi interpretat gestul său de a invita partidele politice la negocieri pentru realizarea unui nou guvern când România are un guvern (imoral, incompetent, whatever – dar legal). Ca să nu mai vorbim despre instigarea la răsturnarea unui preşedinte de partid ales în mod statutar.
